Daria Bignardi, o vedetă a televiziunilor italiene, relatează pe blogul ei o întâmplare care a făcut-o să înţeleagă cât de intoleranţi au deveniţ conaţionalii ei din cauza modului în care presa vorbeşte despre imigranţi.
"În clădirea în care locuiesc se renovează un apartament de la primul etaj. Se refac băile şi bucătăria, aşa cum am aflat de la noii proprietari, care s-au scuzat pentru zgomotul şi neplăcerile cauzate (...) Echipa de muncitori e foarte disciplinată. Încep exact la 8 dimineaţă şi fix la 5 după-amiază termină. Fac curat imediat şi încearcă să deranjeze cât mai puţin. Vorbesc încet, nu i-am auzit niciodată ţipând. Într-una din zile chiar mă gândeam că muncitorii din Bergamo (localitate din Lombardia) nu mai sunt cei de altădată...
Ieri dimineaţă, am coborât în curte cu fetiţa care voia să meargă la şcoală cu bicicleta. Încerc de fiecare dată să o descurajez, căci prefer să o duc de mână. Ştiu că sunt ultimii ani, în curând va dori să meargă singură, aşa cum face fratele ei, şi va trebui să spun adio plimbării mână în mână, care dimineaţă, când aerul din Milano e încă respirabil, e un moment tare frumos.
Îi arăt că pe şaua bicicletei e un găinaţ de porumbel şi că nu avem nimic cu care să curăţăm. Unul dintre muncitorii care lucra în curte, un tânăr, îl strigă pe un coleg care e la primul etaj. E prima dată când îi aud vocea. Îi cere să-i arunce pulovărul. «Acela portocaliu», spune cu un accent pe care nu-l recunosc şi care nu pare de prin Bergamo. Pulovărul e aruncat şi el se repede să cureţe cu el şaua bicicletei, în timp ce fetiţa îl priveşte cu gura căscată. E o fetiţă milaneză, nu e obişnuită să vadă gesturi drăguţe din partea necunoscuţilor. Îi mulţumim mult şi eu îl întreb «De unde eşti?». «Sunt român», spune, plecând privirea. Se ştie că la noi românii nu sunt printre imigranţii preferaţi.
Nici n
