În mintea guvernanţilor începe să prindă contur un program care de acum are şi un nume, „Prima casă“. Deşi declarativ pare un proiect generos, acesta poate avea efecte perverse pentru stabilitatea sistemului bancar. Demersurile programului guvernamental „Prima casă“ vin să perturbe această tendinţă naturală - şi sănătoasă - a pieţei, vizând stimularea capitalului bancar de a finanţa un domeniu privilegiat în anii de boom. De fapt, programul „Prima casă“ reprezintă ultimii bani care ar urma să intre pe o piaţă care nu poate totuşi fi reinflamată artificial fără a crea noi dezechilibre pe care nu ni le dorim. În aceste condiţii, se impun câteva obiecţii la noul program guvernamental.

În primul rând, principiul este cu totul greşit, întrucât, în numele ideii sociale, această promovare a unor credite pentru tineri sau a programelor de achiziţie de locuinţe de către autorităţile locale influenţează preţul de piaţă oferind dezvoltatorilor şi proprietarilor o clientelă nesperată în condiţiile în care piaţa joacă împotriva lor. Până la urmă, de ce să avem locuinţe „sociale“ şi nu locuinţe „normale“? Pentru că este evident că, dacă statul nu se va interpune tendinţelor pieţei, preţul mediu al locuinţelor se va prăbuşi chiar şi sub nivelul pe care autorităţile îl au în vedere ca fiind cel al unei locuinţe „sociale“.

„Pornind de la premisa că în România există o mare nevoie de locuinţe, Programul „Prima casă“, pe care l-am demarat în cadrul guvernului, se adresează tuturor românilor care nu au în proprietate o locuinţă în momentul de faţă, tineri, în special, dar nu numai tineri“, a declarat recent premierul Emil Boc. Patru argumente ar putea veni în sprijinul ideii că nu se pune pro-blema unui deficit de locuinţe: scăderea demografică din ultimii ani, proporţia importantă a românilor stabiliţi peste graniţe, numărul ridicat al locuinţelor unifamiliale construite după