Unul dintre paradoxurile evolutiilor din Romania ultimilor douazeci de ani arata cam asa: pe de o parte, integrandu-se in NATO si UE, iar, pe de alta parte, intrand intr-un parteneriat strans cu SUA, tara noastra a dovedit clarviziune si a obtinut succese in politica externa. In acelasi timp insa, nici unul dintre ministrii sai de Externe postceausisti nu a fost capabil sa contureze o linie politica de o anume coerenta in plan regional, evolutiile noastre in zona fiind mai degraba niste manevre de vapor beat. Reluand in doua cuvinte ideea, ceea ce rezulta este ca facem o politica globala clara, dar cu vecinii o ducem prost din cauza balbaielilor si contradictiilor inregistrate de la un moment la altul.
Se stie din vremuri mai vechi, nu de azi, de ieri, ca diplomatia e un balet nuantat, rezervat indeobste celor pregatiti pentru el. Nu trimiti grajdarii in palat, la discutii cu diplomatii, decat daca esti o atat de mare si de aroganta putere, incat oricum nu mai conteaza. Tot asa, nu lasi pe mana diletantilor navigatia unei tari pe marile si oceanele lumii decat daca esti beat, inconstient sau nu-ti pasa. Din pacate, tot ceea ce se intampla cu tara noastra in ultima vreme indeamna observatorul neimplicat institutional in evaluari specializate sa constate ca, foarte probabil, integrarea noastra in NATO, UE si parteneriatul cu SUA sunt mai curand urmarile succeselor in Romania ale filmului hollywoodian si ale prosperitatii din mallurile occidentale – hipnotice pentru consumistul autohton de orice varsta si pozitie sociala – decat ale priceperii intr-ale negocierilor politice.
Probabil ca, fara neveste dornice de parfumuri frantuzesti, vestimentatie newyorkeza si articole de lux din boutique-urile apusene, fara enervarea de-a fi obligati sa obtina, cu pile si interventii, pasapoarte de serviciu si scutiri de plata vizei, reprezentantii clasei
