Pretextul prezenţei trupelor sovietice în România, după cel de-al doilea război mondial, recunoscut internaţional prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, a fost acela ca toate căile de comunicaţii ale forţelor armate ale URSS staţionate în Austria să fie protejate până când avea să fie stabilit statutul postbelic al Vienei.

Marile puteri împărţiseră Austria în patru felii, dar comandamentul sovietic le-a luat faţa celorlalţi învingători ai războiului, sprijinind formarea unui Guvern provizoriu condus, în postura de cancelar, de Karl Renner. Ulterior, acesta a devenit preşedinte al ţării. În 1955, când Austriei i s-a recunoscut statutul de stat neutru de către Marile puteri, Uniunea Sovietică avea deja multe puncte cucerite pe frontul din umbră, mai ales că Viena fusese eliberată de militarii Armatei Roşii.

Nu este o întâmplare că generalul sovietic Ivan Konev, cel care a fost imediat după război Înalt Comisar Aliat pentru Austria, a devenit mai târziu Comandant Suprem al Forţelor Armate ale Pactului de la Varşovia şi, apoi, comandantul forţelor sovietice din Germania democrată. Sovieticii n-au plecat niciodată de undeva, mai cu seamă din locuri prielnice politice şi economice. Chiar dacă au retras trupele, Austria a devenit un bastion al serviciilor sale de spionaj, KGB şi GRU. Acest lucru a fost considerat de Moscova o necesitate, după ce Budapesta s-a revoltat în 1956. Pentru rezolvarea situaţiei din capitala ungară a acţionat acelaşi general Ivan Konev.

Soarta României eliberate de comunism, după 1989, este strâns legată de Austria. Mai întâi, acolo a murit Marin Ceauşescu, fratele dictatorului, luând cu el secrete ale multor operaţiuni financiare ale regimului. Am fi naivi să considerăm că libertatea economică a acestor operaţiuni derulate din Viena nu era monitorizată de sovieticii tot mai enervaţi de independenţa Româ