" Nu are nici o şansă, îl mănîncă ăştia cu fulgi cu tot!

" Punem pariu că nu rezistă mai mult de trei luni?

" Nu punem, că nu cred să reziste nici trei luni...

Şi uite aşa, între colegi, îl bîrfeam " şi compătimeam " pe unul "de-ai noştri", devenit relativ de curînd persoană importantă în aparatul de stat. Cu toţii eram de acord că, profesional, ba chiar şi uman, este o persoană absolut deosebită. Cei mai versaţi în ale puterii nu îi dădeau însă nici o şansă, mai ales după ce unul dintre ei adusese argumentul suprem: a refuzat să aibă şofer:

" Primul lucru pe care l-a făcut cînd şi-a luat funcţia în primire a fost să se ducă la şofer şi să-i spună că nu vrea să-l deranjeze, că el preferă să meargă pe jos. Doar aşa, în cazuri excepţionale, o să-l roage dacă poate să-l ducă undeva... Îţi dai seama că peste un minut ştiau cu toţii şi nu mai dădeau doi bani pe el " mai comentează, scandalizat, colegul meu. Ăştia te miros de la o poştă, ca animalele, dacă eşti slab!

" vine şi explicaţia.

Mi-am adus aminte de această întîmplare petrecută cu ceva timp în urmă, acum două săptămîni, cînd am fost rugat să particip la un training de "leadership". Se voia altceva decît cursurile tehnice în care ţi se spune cum să devii lider în trei zile şi fericit în patru. Aşa că mi-am permis să dezvolt, retoric, idealul liderului anonim. Şi am început cu amintirea dirigului, profesorul nostru de muzică şi lider spiritual necontestat din liceu. Era un personaj periferic în establishment-ul liceului "de elită" în care eram, dar îi ştiam pe dinafară poeziile pe care ni le acompania la chitară şi pe care toţi le înregistraserăm pe magnetofon; iar repetiţiile la piesele pe care le punea în scenă erau un adevărat regal. Am fi mers oriunde ne-ar fi chemat şi ne simţeam profunzi aruncînd în discuţii, de faţă cu vreun nou venit, crîmpeie din aforismele "dirigul