În biserici se ţineau slujbe, mănăstirile erau în continuare locuri de pelerinaj, iar monahii îşi puteau vedea de cele sfinte în 1989. Pentru bunul mers al Bisericii, chiar şi în timpuri potrivnice, românii l-au avut pe Patriarhul Justinian Marina şi "Apostolatul social". Cuvântul său a salvat existenţa vieţii monahale din România, demonstrând că noile culmi de civilizaţie şi progres se vor atinge şi cu ajutorul Bisericii, şi nu prin exterminarea ei.
"Suntem datori să ne iubim, să dialogăm şi mai ales să colaborăm în iubire. Întâlnindu-ne mai întâi prin slujirea noastră comună în lume, ne vom întoarce spre punctele noastre de credinţă diferite, din care am pornit la această slujire, pentru a ne întâlni şi în ele", "decreta" patriarhul în "Apostolat social" (1971, p. 280).
Pornind de la principiile de bază ale creştinismului, Justinian Marina a reuşit să-mpace capra cu varza, mai exact, comunismul cu viaţa monahală, sfidând capcanele sistemului ateu prin cele mai simple şi convingătoare exerciţii de logică: Iubirea de semeni nu este doar creştină, ci pur umană, deci trebuie promovată! De aici pornind, toate relaţiile interumane au un corespondent, atât în viaţa socială, cât şi în activitatea monahală.
Astfel, la întrebarea "de ce avem nevoie de mănăstiri într-o ţară comunistă", răspunsul "Apostolatului social" venea senin şi imbatabil: pentru că mănăstirile ne aduc bani la bugetul statului, din agricultură, industrie uşoară şi turism, iar călugării şi credincioşii contribuie zilnic la bunăstarea societăţii.
"Apostolatul social" era un cod de activitate a bisericii în legătură cu societatea. Creştinii puneau flori, văruiau toate gardurile, toate mormintele, făceau curăţenie. Activităţile patriotice erau făcute de preot, cu ajutorul creştinilor de la biserică, tocmai pentru a arăta că mănăstirea este obiectiv de i
