Între premiile Oscar decernate în februarie şi Festivalul de la Cannes din luna mai " un veritabil fenomen cinematografic ne joacă, pe teren francez, o festă cu tîlc... Este vorba de ultimul film al lui Clint Eastwood, Gran Torino, ieşit pe ecrane, ca un făcut, în plină frenezie mediatică a decernării statuetei hollywoodiene 2009, fără a candida pentru obţinerea ei. Ieşit "gata glorios" din găoace, acest film testamentar s-a impus, în Franţa cel puţin, fulgerător. Mine de rien, în cele trei luni de cînd rulează pe marile ecrane, pelicula ocupă săptămînal, locul I în topul criticii din Pariscope (referinţă în domeniu!) cu menţiunea superlativă trei stele, acordată de 9 din cei 11 critici. O performanţă rară, fiindcă în general filmele cotate atît de bine nu rezistă pe o asemenea poziţie mai mult de două-trei săptămîni. Semnificativ e însă faptul că ultima creaţie a lui Eastwood se plasează la fel de bine în topul box office al primelor 20 de filme din ultimele 12 luni, unde ocupă constant locul II (cu peste 1 milion de bilete vîndute), neîntrecut decît de succesul comercial Madagascar 2. Tocmai această dublă izbîndă contrastează sugestiv cu faptul că Gran Torino nu a participat la Festivalul de la Cannes (unde intră în competiţie filme care au rulat doar în ţara de origine). Un contratimp interesant " indiferent că e întîmplător sau, cine ştie, voit " care face ca filmul "să planeze" cumva deasupra vînzolelii mediatice a paieţelor, atingîndu-şi publicul fără medierea festivităţilor. Direct. Prin el însuşi. Cu prestanţa rezervată veritabilei maturităţi creatoare, care-şi permite luxul de a naviga singură.
Ce anume face însă din Gran Torino un mare film? Tot ceea ce, oricînd, defineşte creaţia de valoare: aliajul impecabil între conţinut şi expresie, legătura organică între o viziune perfect coerentă şi forma artistică pe care o ia, fără a da vreo clipă senz
