Pe vremea razboiului rece tarile din grupul nuclear ajunsesera sa se respecte reciproc, terorizate de propria putere distructiva. Hrusciov insusi a trebuit sa dea inapoi cand i s-a explicat ca daca lanseaza o racheta cu incarcatura nucleara din Cuba spre Statele Unite, peste cateva minute risca sa gaseasca un pustiu nuclear si in Piata Rosie. Timp de cateva decenii, din cinismul cursei inarmarilor s-a degajat indirect si un fel de linie de conduita ce parea a fi devenit constiinta responsabila care, de bine, de rau, a asigurat pacea pe planeta. Probabil ca tot cursa inarmarilor i-a dat fostei Uniuni Sovietice lovitura economica fatala, in momentul in care economia comunista nu a mai facut fata in competitia "razboiul stelelor".

Cu ajutorul discret al principalelor puteri nucleare din clubul initial, care au pus deseori in practica aliante strategice capricioase si contradictorii, treptat au reusit sa-si dezvolte tehnologie nucleara militara si alte tari: Israelul, India, Pakistanul. Dar deja in cazul lor nu se putea conta – si inca nu se poate – pe o linie de conduita sigura, care sa excluda suta la suta recurgerea la arma decisiva, intr-un caz de maxima criza. India si Pakistanul sunt in permanenta pe picior de razboi, iar in Pakistan inca nu se stie daca armata va reusi sa neutralizeze vreodata miscarile islamiste. Cosmarul in care un grup de talibani ar ajunge la comenzile arsenalului nuclear pakistanez are, din nefericire, o cantitate mare de realism. Ca si alt cosmar, de aceeasi natura: o incarcatura atomica lansata de Israel peste un sit iranian, tot nuclear! Nimeni nu poate prevedea astazi consecintele unei asemenea nesabuinte. Probabil ca intreaga regiune ar fi in flacari.

Dezvoltarea unui program nuclear civil, dar care sa fie compatibil si pentru un program nuclear militar, a devenit pentru regimul ayatollahilor de la Teheran un f