În week-end, eventual "cu gaşca", există încă prejudecata (care şi ea corespunde, de fapt, unor nevoi reale ale publicului, de destindere fără cine ştie ce problematizare) că e bine să vezi filme "uşoare": de aventuri, poliţiste sau SF, pe linia masculină, comedii romantice " pe cea feminină. Aplicînd reţeta masculină, de data asta (pentru că nu am găsit cine ştie ce pe cea feminină) am dat peste producţii hollywoodiene care nu numai că nu m-au "destins", ci m-au făcut să fiu nostalgică faţă de vremea cînd mă duceam, la grădina Modern, să văd filme gen Aventuri în Marea Nordului; şi să am o viziune mai gloomy decît în momentul de faţă (dacă se poate) asupra existenţei.

Cele trei filme văzute au fost: Îngeri şi demoni, în regia lui Ron Howard, cu Tom Hanks; Star Trek: un nou început, regizat de J.J. Abrams şi X-men de la origini: Wolverine, regizor Gavin Hood, cu Hugh Jackman. Aşteptările mele, legate de toate trei, erau cel puţin… ludice. Voiam ca fiecare dintre ele " unul pe linia misterelor oculte, altul pe cea stelară şi ultimul în cheie fantastică " să mă cufunde în cîte-o lume imaginară a cărei convenţie să fie atît de puternică încît să mă absoarbă. Să-mi propună cîte un joc atît de subtil construit încît să intru în el uitînd, pentru o oră şi jumătate, datele iniţiale ale problemei.

Cu nici unul dintre ele nu s-a întîmplat aşa. Ceea ce m-a deranjat, la toate trei în egală măsură, a fost tocmai convenţia la vedere. În loc să fie nişte jocuri bine unse, erau nişte manuale how to do it cu indicaţiile vizibile. Cred că cel mai bun exemplu e Star Trek: un nou început. Acolo poţi auzi unele dintre teoriile legate de spaţiu şi univers; cu singura deosebire că sînt prezentate " aşa cum orice îndrumar care se respectă recomandă, de altfel " în situaţii concrete. De pildă, e vorba despre o planetă care se duce de rîpă deoarece în mijlocul ei a fost pro