Mă uit cu nostalgie la „Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri”, de Constantin Argetoianu, volumele editate de Stelian Neagoe în 1991 la Humanitas, cu care începea suita de reevaluări ale prejudecăţilor noastre în ce-l priveşte pe acest personaj fabulos, talentat şi „odios” deopotrivă. Sursa: Sorin Antonescu

După vreo zece volume de memorii, Stelian Neagoe avea să ne ofere, începând cu 1998, încă nouă tomuri din „Însemnările zilnice” ale aceluiaşi controversat, duşmănit, admirat, dispreţuit, lăudat şi temut politician pe care legionarii nu au reuşit să-l omoare în noiembrie 1940, dar pe care comuniştii l-au exterminat la Sighet în 1952.

Ce ştiam despre el (1871-1952)? Că a avut o biografie politică de un eficient cameleonism, că era un hedonist cinic, mercantil, fariseic, dar înzestrat cu o privire sarcastică necruţătoare şi cu o lipsă de scrupule infailibilă în balcanismul „neantului nostru valah”. Un creuzet de delicii sadice, cu un stil evocativ de muşcătoare sagacitate. Temperament flegmatic, politician de cabinet, vulpoi ultraversat, dotat din plin cu maliţie veninoasă, cu har negociator, egoism nepăsător şi patriotism filogerman, marcat o viaţă de hipnoza „regimului de mână forte” (esenţial, după el, în spaţiul mioritic), trecând nonşalant de la conservatori la liberali, dinspre averescani şi ţărănişti către carlismul de cea mai tare speţă. Ministru de justiţie în guvernul Averescu şi şeful delegaţiei României la pacea de la Buftea, 1918, ministru de finanţe şi interne în 1920 (când sugrumă greva bolşevică, pentru ca în 1921 să-i aresteze pe socialişti), ministrul liberal al domeniilor în 1927, dedicat lui Carol al IIlea în 1930 şi ministru de externe în 1931-32, ministrul industriei şi comerţului în 1938, prim- ministru în 1939, consilier regal, preşedintele Senatului, plecând în Elveţia în 1944 şi revenit uluitor în ţară