Pe la jumătatea anului 1982 mă sună Vercenco, şeful efectiv al Uniunii Scriitorilor din URSS şi-mi propune, la alegere, o călătorie în Cuba sau în Vietnam. Nu ascundea nicicum că e vorba de o răsplată pentru faptul că la congresul scriitoricesc din Moldova acceptasem în cele din urmă să rămân secretar pentru un nou termen (adică să nu mai pot scrie), iar lucrul acesta îi oferise ocazia lui G. Markov, preşedintele US, să raporteze "acolo sus lui Brejnev" că "a reuşit să păstreze toate cadrele vechi, aşa că situaţia este stabilă".
Nu voi profita de ocazie ca să remarc, maliţios, că stabilitatea nu este o obsesie tocmai nouă, mă întorc mai degrabă cu gândul la vremurile acelea, când o călătorie în străinătate propusă provinciei merita să fie luată în seamă. Cum, spre deosebire de tata Adam, aveam alternativă, am ales, fireşte, Cuba. Şi nu că aş fi avut unele greutăţi cu vietnameza, ştiam pe de rost "Ho şi Min" şi "drujba", vocabular suficient pentru a petrece cîteva zile în compania unor colegi mai mici şi mai galbeni. Dar cred mai curând că am fost sedus de perspectiva de a afla ce-i aia libertate. Iar în cazul acesta, cine şi ce ţi-ar fi putut satisface curiozitatea mai deplin decât o "insulă a libertăţii" dintr-un arhipelag socialist?...
Havana. Hotelul "Nacional".
27.01.1983
Formalităţile vamale din aeroport se dovedesc a fi pure formalităţi. Completăm formulare şi declaraţii pe care nu le citeşte nimeni, şi se pun ştampile în paşapoartele în care nu priveşte nimeni nici măcar fotografiile. O vameşă destul de smolită şi peste măsură de plinuţă ne ia de câte o aripă şi ne depune în faţa a doi bărbaţi cu mutre foarte importante. Sunt - reprezentantul UNEAC-ului şi traducătorul-însoţitor permanent Enrique. UNEAC-ul nu găseşte de cuviinţă (sau n-are încuviinţarea!) să se prezinte. Ciceronele e un băiat slă
