Se vorbeşte - cînd se vorbeşte... - despre poezia lui Camil Petrescu, în treacăt, ca despre o încercare necesară, la autorul care le-a încercat pe toate, o luptă cu filosofia, aceeaşi care-i va fi menirea operei întregi. Într-o cronică din Adevărul literar şi artistic, Călinescu scria că deja romancierul Ultimei nopţi... voia, în Transcendentalia, volumul de şapte poeme din 1931, de la Cultura Naţională, "transcenderea mediului liric de toate zilele, într-o preocupare de marile probleme ale existenţei noastre". Un verdict simplificator, la prima vedere, dacă nu cumva pasibil de suspiciunea unei fine ironii, de aşteptat întotdeauna cînd se aduc în discuţie marile cauze. Însă Camil Petrescu însuşi, încă (doar) poet, îi răspunde, în 1929, lui Ralea, legîndu-se de prozaicii eroi mîncători de măsline ai atît de rîvnitului roman, cu cuvintele: "Literatura presupune, fireşte, probleme de conştiinţă." Literatura, deci, şi nu un gen anume. Aşa se explică, poate, la poet-romancier-dramaturg, omogenitatea trans-categorială a unor obsesii. Obsesia unei înălţimi, în toate sensurile cu putinţă, departe de banalul de care, într-un fel sau altul, întreaga lui generaţie s-a ferit, departe şi de acele toane reci pe lîngă soartă din Un luminiş pentru Kicsikem, departe, într-un cuvînt, de fărîme.
Într-adevăr, impresia cea mai puternică pe care o lasă poemele, mai mult, şi altceva, decît filozofie pre versuri tocmită, e aceea de întreg în mişcare. De sferă rotindu-se frumos, în spaţiul vag matematic, învelit în cuvinte cu înţelesuri din altă lume, ca-ntr-o cabală: "Pe cărări spre luna moartă,/ dincolo de scări de apă,/ unde gândul ca o grapă/ nefiinţa mai desgroapă,/ s-a oprit. Dar nu e toartă/ căci acolo şi crisparea/ e-o cădere, o săgeată/ ce se-ntoarce parcă beată/ fără să pătrundă zarea." (Cercul). Ce delicată, sunînd romantic şi rostuindu-se ermetic, e această m
