Intr-o zi dinainte de 1989 ma aflam, la volanul masinii mele, pe Calea Dorobanti, cand m-a fluierat autoritar un militian de la circulatie. Am tras pe dreapta, asteptand sa aflu de ce abatere ma facusem vinovat. Eram convins ca gresisem cu ceva.
Militianul s-a apropiat de geamul deschis si m-a intrebat:
– Sunteti Alex Stefanescu?
– Da.
– Criticul literar?
– Da.
Nu mai intelegeam nimic. De ce il interesa profesia mea?
– Eu sunt sergentul major P.D. De mult voiam sa va cunosc. Stiti... scriu versuri.
L-am privit atent. Sergentul era inalt si frumos, semana cu Eminescu. I-am multumit lui Dumnezeu ca nu intentiona sa ma amendeze. Inundat de un val de recunostinta, am devenit prietenos.
– Ma bucur ca scrieti versuri. E o ocupatie nobila. Cu ce pot sa va fiu de folos?
– As vrea sa le cititi si dv. si sa-mi spuneti daca au vreo valoare.
– Sigur ca da, cu placere.
Tanarul militian a scos din buzunarul de la piept un caiet cu versuri si mi l-a incredintat. I-am lasat numarul meu de telefon de la Romania libera, unde lucram, si ne-am despartit.
Versurile, naive, erau scrise cu sensibilitate. Am ales un poem, l-am transformat putin si l-am publicat intr-o revista literara. P. D., care citea cu pasiune toate revistele literare, a aflat imediat si, fericit, mi-a dat un telefon la Casa Scanteii:
– Ati facut un lucru extraordinar pentru mine. As vrea sa vin la dv. si sa va aduc o sticla de whisky.
– Multumesc, dar nu am nevoie.
Dupa cateva minute, P. D. m-a sunat din nou:
– Inteleg, o sticla de whisky nu primiti. Dar un buchet de flori pentru sotia dv. pot sa va aduc?
M-am gandit sa nu-i stric bucuria.
– Asta da. Dar n-are rost sa veniti aici. Unde sunteti de serviciu?
Mi-a spus unde si am stabilit ca, in drum spre casa, sa opresc in dreptul lui. I-am cerut, cu umor, sa ma
