Claudiu Komartin a debutat, în 2003, cu Păpuşarul şi alte insomnii. Pentru mulţi critici din generaţiile mai vechi, acest prim volum a constituit aşteptatul liant cu o tradiţie lirică familiară. Tocmai de aceea, s-au identificat în el aproape toate irizările tematice decadentiste, neglijându-se în contrapartidă, cu egal aplomb, calitatea de căpătâi, de factură stilistică, a scrisului lui Komartin. E limpede că sentimentul apocalipsei trăite pe viu relevă afinităţi cu formulele unora dintre cei mai recenţi înaintaşi, Virgil Mazilescu, Ion Mureşan sau Mariana Marin. Dar e la fel de evident, că, sub aspectul controlului retoric, o atare filiaţie devine, în cel mai bun caz, necreditabilă. Foarte puţini sunt, la noi, poeţii dispuşi să acorde o atât de mare importanţă frazelor arborescente, ducându-şi la bun sfârşit, după complicaţii parantetice, entuziasmul iniţial. Iar Claudiu Komartin se numără printre aceşti happy few. Nimic nu-i este mai impropriu decât anacolutul. Nimic nu-i este mai specific decât, în ciuda modernităţii prozodice, ingambamentul semantic. Mesajul, livrat cu insistenţă, trece nu numai peste capetele de rând, dar uneori chiar peste cotoarele subţiri ale plachetelor.
Că acest lucru a fost greşit înţeles, o dovedeşte tonul destul de rezervat al comentariilor privitoare la următoarea carte a sa, Circul domestic (2005). Categoric superioară zgomotoasei intrări în scenă, măcar prin narativitatea discretă a ciclului omonim, ea a avut de înfruntat suma de prejudecăţi a unei lecturi revolute şi, ca să fiu sincer, ideologizate. Căci balanţa critică n-a evaluat, atunci, legitimitatea estetică a noului demers, ci puterea de justificare a vitalităţii unei direcţii strategice vetuste.
Apărută de curând la Editura Cartier, cea de-a treia carte a lui Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni, conţine, printre altele, o severă punere la punct a
