Dacă tristeţe nu e...
Nu sunt adeptul intrării in subiect direct cu vorbirea... directă. Intruziunea bruscă a dialogului, a oricărei fraze, fără un elementarisim prolog, fie el şi de ochii lumii, cum s-ar zice, din complezenţă, sau chiar in virtutea anticei formule de politeţe, sigur că poate părea lipsă de bună creştere; in cazul scriitorilor – de. .. bună scriere sau oarecare lipsă de stil... Dar să nu intrăm in amănunte, astfel că prologul acestei nuvelete e destul de banal-constatativ, ca orice strict necesar uzual: bătrânul era foarte trist şi chiar aşa ii spusese intelocutorului său celest:
– Ingere, imi este atât de trist, incât...
– Nu fi trist, copile, ii răspunse, pur şi simplu, ingerul bătrânului mâhnit.
Pentru ingeri toţi sunt copii, de-a valma, şi copiii, şi maturii, şi bătrânii, – ca in cazul cu sexul, ingerimea e neutră şi in ale vârstei. Toate vârstele sunt una singură: copilăria, aproape – eterna pruncie. – Dar imi este, totuşi, foarte trist, ingere, insistă, căinat, bătrânul... Pardon, copilul, in viziunea ingerului, care-i zise:
– Dacă iţi este trist, inseamnă că aşa ţi-i dat, prin scrisul sorţii, aşa ţi-i menit de Tatăl nostru al tuturor, Cel de Sus.
Copilul, adică bătrânul, se gândi câteva clipe, pe chipul său văzându-se că şovăie – să spună sau nu ce-i venise in gând? Pentru că şi gândul i-e dat, i-e menit de Tatăl nostru al tuturor, Cel de Sus. Astfel că, in fine, copilul, in viziunea ingerului, bătrânul, in viziunea noastră, a pământenilor, se hotări şi rosti cu reproş in vocea lui chinuită:
– Tristeţea, de la Dumnezeu?... Atât de multă şi apăsătoare?... Ce are, Doamne, iartă, Cel de Sus cu mine, cu ce i-aş fi păcătuit eu, pentru ca El?...
– Nu, nu-ţi duce gândul la bun... nu – la rău sfârşit, pentru că anume aşa vei păcătui! strigă ingerul, ajutând astfel copilul (din punctul său de vedere) chiar
