Privind primul lungmetraj al lui Radu Jude nu întâmplător mi-a venit în minte Little Miss Sunshine (2006) al lui Jonathan Dayton şi Valerie Faris, nu atât pentru similitudinile din film, un punct de plecare comun există, cât mai ales pentru felul în care se despart cele două filme. Şi acolo este vorba despre o familie disfuncţională, o familie în care există neînţelegeri, este drept, una americană, mult mai numeroasă şi mai eteroclită, în centrul ei se află tot o concurentă, ce-i drept care nu câştigă, dar trebuie să performeze ca şi eroina din filmul lui Jude pentru a intra în posesia unui titlu, a marelui premiu. Olive este ceva mai mică decât Delia, dar la fel de urâţică şi pare să nu aibă nicio şansă aşa cum nici din şansa Deliei nu a rămas mare lucru. Şi ea trebuie să facă frumos în mijlocul unei dizarmonii generată de luptele de guerilă din familie. Diferenţa stă în ceea ce desparte spiritul solar, optimist, saligerian, de anything goes al road movie-ului lui Jonathan Dayton şi Valerie Faris de cel pesimist, trist, sarcastic al filmului lui Radu Jude. Acolo ochelarista Olive nu-şi pierde niciodată încrederea în posibilităţile ei de a deveni o starletă, ea este cea care catalizează energiile tuturor şi cea care reintroduce armonia în familie deşi se întoarce cu mâinile goale şi nu cu râvnitul titlu de Miss Little Sunshine după un spectacol grotesc regizat de un bunic defunct, cucerit de virtuţile geriatrice ale streaptease-ului. De fapt, ea câştigă ceva, îi câştigă pe membrii familiei, îi solidarizează prin infinita şi inocenta ei bucurie care rezistă reacţiilor constipate, ostile ale celor care organizează show-ul comme il faut, un prim test pentru vedetismul imbecil al viitoarelor păpuşi Barbie din plastilină. În cazul Deliei Frăţilă (Andreea Boşneag), lucrurile stau exact pe dos. "Fericita" câştigătoare a unui Logan Break, cu numai trei etichete de suc B