Să nu ne mai batem capul cu “fineţea care învinge forţa”

Manchester “nu i-a dat Barcelonei de la 3-0 în sus”, “Barca romantica nu i-a umilit pe diavolii ăia englezi” - iată, nu s-au adeverit cele mai extremiste pronosticuri ale corespondenţilor mei; nu s-a confirmat nici ideea lui Cruyff - că vor decide detaliile. Barca a învins în general şi în amănunt pe merit şi dacă eşti manchesterist o vei recunoaşte cu capul sus şi aplaudîndu-l în final pe Iniesta, cum s-a întîmplat. Adaug imediat că în această finală “de vis” - cum ni s-a repetat insistent - nu s-a prea visat pe teren, Barca n-a fost deloc romantică, fiindcă nici nu avea cum şi de ce.

Meciul s-a fixat - fără a se decide - din primul minut şi următoarele 10: în minutul 1, Ronaldo a prins o liberă din 30 şi ceva de metri, Valdes nu a putut reţine bomba şi Park, din 6 metri, vai!, nu a marcat. Pînă în minutul 10, Barca nu a mişcat, 5-0 a fost scorul ocaziilor engleze, ca la primul atac, Eto’o, pe o pasă Iniesta, să facă ce a vrut din Evra şi Vidici. S-a marcat prea devreme pentru a mai fi loc de romantism, fantezie şi alte clişee exaltate. Dacă se poate imputa ceva aceste finalei captivante e lipsa unei nebunii. La un 1-0 neaşteptat, Barca a devenit mai întîi de toate vigilentă, cu un presing admirabil, care interzicea orice imprudenţe ale fanteziei. Celebrul ei “joc încîntător” s-a desfăşurat în limitele celei mai lucide inteligenţe. Manchester, condusă nefiresc, a fost bineînţeles şocată, oricîte semne făceau Ronaldo si Ferdinand că nimic nu-i pierdut la 0-1 în minutul 10; era însă clar că inspiraţia scădea odată cu creştereea unei inhibiţii, în care orgoliul de invincibil nu era capabil să răstoarne meciul, conform atîtor precedente glorioase.

Manchester nu a avut la mijloc nici un Xavi, nici un Iniesta, iar cel mai bun om al ei a fost Van der Saar. Asta spune mult despre ziua proastă a ech