N-am înţeles niciodată care a fost raţiunea ce a stat la baza ridicării la rang de lege a discriminării între largi categorii de salariaţi şi pensionari. Ştiu, în schimb, cine sunt responsabilii pentru aberaţiile la care s-a ajuns acum, după 20 de ani de aşa-zisă democraţie: sindicatele şi clasa politică. În fond, discriminările au început să curgă imediat după '90.

Angajaţii de la "Romtelecom" nu mai plăteau factura telefonică, cei de la "Renel" erau scutiţi de plata curentului electric, iar cei de la "Distrigaz" nu-şi plăteau gazele. Practica s-a extins în sănătate, în învăţământ ş.a.m.d, astfel încât aproape toţi cei care lucrau în sectorul de stat trebuia să beneficieze de nişte avantaje suplimentare în defavoarea celor mulţi. De ce spun "defavoare"? Pentru că e limpede că trebuia acoperite de cineva acele consumuri de curent, gaze, convorbiri telefonice etc, etc. Iar acel "cineva" a fost în tot acest timp restul populaţiei, care lucra în sectorul privat sau în alte sectoare de unde nu putea beneficia de diverse scutiri. Pe parcurs, s-au introdus sporurile, care au reprezentat o manieră grosieră de a umfla artificial salariile unor largi categorii tot de bugetari. Această practică păguboasă n-are legătură nici cu comunismul, nici cu capitalismul. În comunism, egalitarismul nu ţine cont de competenţă şi importanţa socială a muncii, în vreme ce în capitalism, performanţa şi abilitatea de a rezista într-un sistem concurenţial, reprezintă cheia succesului. Din acest motiv, pentru ceea ce se întâmplă acum în România în sistemul pensiilor, al asigurărilor de sănătate şi în cel al salarizării, n-am găsit alt cuvânt caracteristic decât discriminare. Să luăm exemplul parlamentarilor. Indiferent cât de conştiincioşi sunt - deşi majoritatea nu merită doi bani - importanţa socială a muncii parlamentarului într-o societate democratică este de netăgăduit. Aşadar, este fi