Despre nuante
Probabil ca titlul cel mai la indemana pentru o recenzie la actuala expozitie de fotografie de la Galeria Dialog* ar fi fost "Asteptandu-l pe Hayon". Ei bine, parafraza era deja confiscata: in catalogul de sala, Fred Chance, co-director la Photostroud, chiar asa isi intituleaza randurile de prezentare. Dupa care acelasi Chance rataceste sensurile titlului lui Beckett si ale asteptarilor lui Vladimir si ale lui Estragon intr-o metafora cetoasa: "Dar de fapt ce asteptam? Poate ca lumina ratiunii sa scanteieze de undeva din universul crepuscular al imaginatiei sale singulare".
Dan Hayon s-a lasat asteptat precum Godot. Fara sa lege niste sperante de numele sau, ci doar facandu-si banuita prezenta, ca o boare de taina. Se zvonea ca e un fotograf talentat, statea pitit intr-un Undergound parizian care ii dezvolta haloul enigmatic, pana cand a hotarat sa iasa in lumina simezelor cu o retrospectiva ampla, organizata de Institutul Cultural Roman din Paris, in 2006. De-atunci, Godot/ Hayon nu a mai fost asteptat decat in Romania, tara lui de bastina (s-a nascut la Bucuresti, in 1947), pentru ca, intre timp, a expus harnic in Anglia si apoi in Franta, unde, tot in 2006, a strans, in cadrul evenimentului „Recontres roumaines a Quimper", o serie de fotografii inspirate de textele Magdei Carneci, sub titlul „Mirosurile Bucurestiului".
Prezenta expozitie de la galeria Dialog ii rezuma, din cate am putut pricepe, preocuparile si recupereaza si cateva dintre straniile lui portrete, expuse cu trei ani in urma la retrospectiva pariziana. Mai multe directii tematice, tehnici variate, cadre cu scenografie elaborata, sau, pur si simplu, decupaje (gen Ecclestone) operate cu un ochi fotografic curios pana la uluire de diversitatea realului, dar cateva constante: totul se petrece in alb-negru, fantasticul (sau bizarul) irumpe in cotidian surdinizat, moale,
