Pe vremea cand viata era mult mai simpla si mai apropiata de natura, iar nevoile omului mai putine (pentru ca nu se nascuse inca advertising-ul menit sa trezeasca pofte), in latina vernaculara din Gallia, „parricus" denumea tarcul, imprejmuirea simpla.
Din latinescul acesta, devenit frantuzescul „parc", vin si englezescul „park", si spaniolul „parque", si italianul „parco", si romanescul „parc". Pana la un punct, evolutia semantica a francezului „parc" este prin urmare comuna tuturor acestor limbi. Sa ne aplecam asadar asupra ei. In zorii limbii franceze, putin inainte de anul 1200, tarcul, care fusese de oi in latina, se latise deja si imprejmuia terenuri, impadurite sau nu, pe care erau tinute sau crescute animale pentru a fi vanate. Parcul de vanatoare dainuie pana astazi. Putin dupa 1200, „parc" desemna spatiul imprejmuit pe care cresteau pomi fructiferi – livada noastra. Iar pe la 1650, emancipat deja, desprins de sub tutela vanatorii si a agriculturii, parcul facuse pasul hotarator spre ceea ce este astazi: o intindere amenajata in scopuri estetice si pentru plimbare – evident, in jurul unui castel. Primul parc public, pus la dispozitia orasenilor ca sa le faca mai suportabil, prin pata lui de culoare, cenusiul vietii intr-un oras industrial, s-a deschis in 1847, in Anglia, la Liverpool. In 1872, americanii au creat primul parc national din lume – Yellowstone –, in care, prin lege, orice activitate omeneasca este interzisa, chiar si accesul fiind strict supravegheat, pentru a pastra intacta biodiversitatea si a nu strica echilibrul natural. (La noi, Parcul National Retezat, primul din tara, a fost creat in 1935.) Parcul natural (francezii ii spun parc regional, primul datand din 1967) permite unele activitati umane, cu conditia ca acestea sa se integreze armonios in cadrul natural, iar regulile aplicabile sunt stabilite prin regulament propriu.
