Tiparul unei greşeli este adesea transformat de vorbitori într-o glumă, într-un clişeu ironic. Sistematic, acest fenomen apare în cazul unui tip de pleonasm (pe care l-am discutat altă dată), în care termeni culţi sunt asociaţi cu sinonimele lor populare: bref pe scurt, antică şi de demult, eroare de greşeală etc. Un alt exemplu de utilizare parodică este oferit de cuvântul lapsus, latinism internaţional pe care vorbitorii l-au apropiat, în glumă, de un termen vechi, din fondul de bază, lipsă (din punct de vedere etimologic, un derivat regresiv de la un verb împrumutat din limba greacă). A apărut astfel forma lipsus, care poate ilustra perfect fenomenul etimologiei populare: un cuvânt mai nou şi mai puţin cunoscut vorbitorilor este apropiat de aceştia de un cuvânt vechi, familiar, de la care îl cred derivat. Rezultatul procesului este de obicei o modificare de formă, uneori şi o alunecare semantică. Etimologiile populare sunt, formal, asemănătoare sau chiar identice cu jocurile de cuvinte, cu calambururile bazate pe omonimie sau paronimie. Le diferenţiază intenţia: pura etimologie populară e inconştientă şi spontană, în vreme ce calamburul e produs cu scop ludic şi cu clara percepţie a diferenţei dintre cuvintele pe care le suprapune. E greu de spus dacă lipsus a fost o greşeală autentică, preluată apoi de vorbitori care doar ironizau incultura altora - sau a fost de la început o glumă, parodiind tiparul etimologiei populare. Forma a fost atestată de profesorul Theodor Hristea, cel care a descris la noi cu cea mai mare rigoare şi cu mare bogăţie de exemple fenomenul etimologiei populare. În cartea sa Probleme de etimologie, din 1968, lipsus e citat (p. 213) ca exemplu (comunicat de Cornel Regman) pentru situaţia în care între elementul indus şi cel inductor există atât o apropiere formală, cât şi una semantică.

Potenţialul comic al formei lipsus s