Urcatul oilor la munte se sărbătoreşte an de an în luna mai. Este petrecerea de bun rămas a ciobanilor, dar azi nu mai este decât un eveniment câmpenesc, pentru că oile rămân la şes. Ciobanii din Mărginimea Sibiului nu-şi mai duc vara oile pe munte. Ei spun că sus stânele nu pot fi amenajate conform normelor UE, pe când la la şes accesul este mai uşor. Au apus vremurile când ciobanii rătăceau prin munţi orientându-se după Calea Lactee. De ceva timp, turmele sunt aşezate la şes, sub încremenirea glaciară a Stelei Polare.
Transhumanţa nu-şi mai găseşte rostul şi nici scopul final. Parcă mai mult ca oricând, oieritul a îngheţat, ieşind încet-încet din regulile consfinţite de mii de ani, izgonit din sfera tradiţiei moştenite din tată-n fiu. Bulversaţi de normele impuse, sărăciţi de o piaţă fără putere de cumpărare şi blestemaţi cu seceta care pârjoleşte iarba şi fâneţurile, mulţi dintre oieri sunt gata să renunţe şi să se orienteze spre alte meserii.
„Anii, banii, oile şi mândruţele nu se spun...”
Ioan Bogdan (36 de ani), din Şura Mică, se trage dintr-o familie de ciobani care de sute de ani face oierit. Şi-a luat nevastă o ciobăniţă, însă pe cei doi feciori ai săi nu-i mai îndeamnă să-i calce pe urme.
Spune că oieritul nu mai are viitor. În afară de el nimeni nu ştie câte oi are, căci „anii, banii şi mândruţele nu se spun”, afirmă şugubăţ. A închiriat un teren la Şura Mică şi de ani buni îşi ţine oile la şes. A avut trei ciobani la stână, acum însă mai are doi, căci unul dintre ei s-a învoit pentru două zile şi dus a fost.
„Puţini mai sunt cei care duc oile pe munte. Eu nu le mai urc. Duc doar sterpele. Lor le merge bine acolo, că au apă şi răcoare. Pe cele cu lapte le ţin la şes, că mi-e mai uşor să-mi fac treaba aici cu ele şi-mi pot căra la piaţă brânza, că se poate ajunge cu maşina. Aşa, dacă ur
