Destinatari: colegii critici
Stimaţi colegi critici,
În 1909 toată lumea literară românească îi omagia pe Eminescu şi pe Creangă de la a căror moarte se împlineau abia 20 de ani. Un an mai târziu, în 1910, venise rândul sărbătoririi lui Maiorescu, de la a cărui naştere se împlineau 70 de ani. Spun asta pentru că suntem în 2009 şi vom sărbători, anul acesta, 120 de ani de la moartea celor doi "clasici", iar la anul 170 de ani de la naşterea lui Maiorescu. Iar cele trei aniversări sunt, inevitabil, legate între ele. Cred că din toate paginile pe care le-am citit pe această temă în revistele din 1909 şi 1910, cel mai mult mi-a plăcut Sextil Puşcariu, care, în discursul său aniversar (publicat în Junimea literară, nr. 2-3 din 1910), a încercat să spună esenţa despre Maiorescu într-o singură propoziţie. Şi a reuşit! Iar aceasta ar merita pusă drept motto la tot ce s-a întâmplat ulterior cu discuţiile despre locul sau despre rolul lui Maiorescu în cultura română. Iată formula: Lui Maiorescu timpul i-a dat întotdeauna dreptate. Ceea ce nu înseamnă că n-a fost contestat, răstălmăcit, că nu i s-au pus beţe în roate şi că imaginea lui n-ar fi avut de suferit, ci că, până la urmă, având timpul ca aliat invizibil, a ieşit învingător, iar poziţia lui, ideile lui s-au dovedit corecte. Dar pentru confruntare a avut nevoie de tărie de caracter şi de încredere în posibilitatea binelui. Tocmai încrederea lipseşte astăzi unui eventual Maiorescu.
Două tipuri de contestări a suferit, în linii mari, criticul. Unele venite de la oamenii din vremea lui, din neînţelegere, sau din situare pe poziţii culturale şi politice diferite. Acestea sunt fireşti, cinstite şi inevitabile. Un Hasdeu, un Gherea, un Macedonski, la un moment dat şi Caragiale îl atacă pe Maiorescu, din motive diferite, în luptă bărbătească "faţă către faţă". Al doilea tip de
