Cumpăra aur Fănică. Banii intrau în casieria restaurantului, de nu mai ştia unde să-i pună, aur nu se prea găsea de vînzare. Cine avea îl ţinea deoparte, pentru zile şi mai negre. Încrederea lui în bănci şi în acţiunile statului îi trecuse de cînd ruşii începuseră să tipărească şi lei, la concurenţă cu Banca Naţională, de parcă nu le-ar fi ajuns rublele de război. Haikis, care se pricepea la manevre financiare înalte, îl sfătuise să scape de bani, chiar şi în pierdere. Să-i dea pe orice. Şi să înveţe ruseşte!

Dacă nu-i mergeau afacerile, ca acum, angrosistul vedea totul în negru. Uitase cînd zicea că nemţii vor cîştiga războiul şi că germana va fi limba oficială a întregii Europe. Cu banii, însă, Haikis avea dreptate! Şi dacă aurul se găsea greu, Fănică a cumpărat o căruţă cu cai şi un camion de la Constanţa, cu gîndul să le revîndă după război. Din cînd în cînd mai găsea un ceas de vînzare, o monedă de aur sau vreo bijuterie, printre jucătorii ghinionişti de la Cazino, pe care-i recunoştea de la distanţă. De la ruşi nu lua nici ceasuri nici bijuterii, deşi după părerea cîtorva negustori din oraş, ăsta era singurul mijloc prin care îi puteai face să ia înapoi banii cu care înecau piaţa. Se duce el la Bucureşti să vadă ce mai era cu apartamentul pe care îl cumpărase pentru Tanţi şi să afle noutăţi de la dna Scipione. Apartamentul era în bună regulă. Portăreasa blocului, o unguroaică tînără, se ducea o dată pe săptămînă să deschidă ferestrele şi să încerce robinetele. Partea asta de cartier nu era în calea ruşilor, dar nici prea departe. Se mai rătăceau pe aici, cîte doi, trei, cînd se întorceau de la bordelurile din Dudeşti. O singură dată intraseră doi soldaţi în curtea blocului, să se ascundă de o patrulă militară de-a lor care-i vîna pe întîrziaţi.

Altfel prin centru vînzoleala era mai mare ca înainte. Pe Calea Victoriei dispăruse