Cistelecan, unul dintre comentatorii cei mai atenţi ai poeziei lui Constantin Abăluţă a observat, în cronica la volumul Drumul furnicilor (1977), mutaţia spre esenţializare petrecută în scrisul acestuia, de la suprarealismul devenit marca înregistrată a poetului în volumele publicate înainte de 22 decembrie 1989, la un soi de eboşe lirice, inspirate din universul mic, al "realităţilor umile". În realitate, aşa cum bine remarcă în alt comentariu acelaşi Cistelecan, pe urmele lui Gheorghe Grigurcu, saltul nu este chiar atât de spectaculos germenii inspiraţiei din banalul cotidian dezvoltându-se în excelente condiţii climatice chiar în sânul pretinselor (nu neapărat de autor) poeme suprarealiste. Altfel spus, în poemele mai vechi sau mai noi ale lui Constantin Abăluţă, imaginarul existenţial este acelaşi, viziunea artistică, sensibil diferită. Autorul (îşi) priveşte (propria) literatura(ă) cu ochii unui pictor. Marile (în cazul său, micile) teme rămân aceleaşi, modalităţile lor de transpunere în operă suferă însă modificări în funcţie de diversele etape din viaţa artistului şi de imperativele estetice ale epocii. Ceea ce se rămâne este l'esprit de finesse, delicata caligrafie - când sofisticat elaborată, când abia schiţată - a trăirilor şi sentimentelor.

Deşi multe par altfel, nimic fundamental nu s-a schimbat în lirica lui Constantin Abăluţă. Aceeaşi melancolie a singurătăţii, aceleaşi tristeţi (în mod paradoxal) luminoase răzbat din textele sale. Arealul insignifiant, obiectele lipsite de glorie care îl înconjoară îi produc în suflet o combinaţie de depresie şi linişte interioară. Totul este inspiră deprimarea, lipsa de iluzii, dezorientarea, dar oferă, în acelaşi timp, siguranţa unui cât se poate de real şi predictictibil spaţiu protector. Chiar dacă ziua de azi nu oferă prea multe iluzii de optimism, prezenţa aceloraşi obiecte şi fenomene familiare