Intr-un club, care acum nu mai exista, am avut cel mai mare soc si cea mai amara victorie. Un agent local a anticipat armada de DJ straini care vor veni in România, si a luat sub contract doi DJ din New York. Exotici, ca, deh, erau negri si talentati pe platane (garantez! )... Cei doi si-au facut aparitia in club pentru o proba. Aveau doua pick-up-uri Technics 1210 direct-drive, doze Stanton si, dintr-o geanta foarte sic, se vedeau mai multe vinil-uri cu Foxy Brown si Notorious B.I.G. Am avut un fior rece, ca al vânatului care recunoaste o carabina cu repetitie.
Patroana clubului nu a fost de acord ca proba celor doi sa fie fara public, asa ca acestia au asteptat pâna ce clubul s-a umplut incet-incet. Eu mixam pe un dublu-deck CD Denon fara prea multe facilitati si nu as fi avut nici in alte conditii prea multe sperante. Am aruncat in lupta tot ce stiam incercând sa mor frumos. Trucul cu "puneti voi primii" nu a mers. Eram in ingrata pozitie in care le incalzeam sala. Mai intâi fetele, apoi si baietii lor veneau pe ring, dansau, era o atmosfera din ce in ce mai buna, pe masura ce eu aruncam toate hit-urile pe care le-as fi pus in mod normal intr-o seara intreaga. Vedeam masa la care asteptau sa le vina rândul si simteam ca presiunea devine din ce in ce mai mare. Zâmbeau tot timpul si parca numai dintii aceia albi se vedeau, nu multimea de pe ring, nici efectele luminoase. Eram convins ca fac misto de tehnicile mele. Ca sa nu mai vorbim de alegerea melodiilor, care clar era din alt film. De fapt, asta m-a si salvat.
Când au urcat in sfârsit la pupitru, cred ca eram epuizat fizic si psihic. Cred ca din relaxarea lor ajunsesem eu la concluzia ca trebuie sa aiba "some skillz". Nu m-am inselat. Dar m-am inselat in privinta zâmbetelor. Politicosi ca niste studenti la Harward, mi-au facut complimente pentru mixajele reusite pe o scula depasita. Ca an de apari
