Un subiect atât de grav – atacat chiar şi de marii autori cu multă sfială –, o realitate care face parte din viaţa noastră incă de la naştere, moartea s-a bagatelizat. Ne priveşte in ochi la fiecare pas, la fiecare butonare a telecomenzii. Dă năvală in casa noastră nu spre a ne infiora ("memento mori"), ci pentru a ne arăta in câte moduri oribile se poate muri. Insistenţa cu care se detaliază, morbiditatea prim-planurilor sunt semne ingrijorătoare. Dacă naşterile in direct – sau măcar filmate! – mai pot avea scuza celebrării unei noi vieţi, moartea in direct este un atac la cea mai profundă intimitate a omului.
Cu mai mult timp in urmă, la Petrila a avut loc o tragedie. In mine se intâmplă adesea surpări şi explozii soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. Nu numai la noi, ci oriunde pe lumea asta. Mineritul este o meserie dură, la limita suportabilităţii umane, iar mineritul de subteran este cel mai feroce prădător: sancţionează violent şi tragic orice greşeală. Ceea ce s-a petrecut la Petrila a fost mai mult decât un accident tragic. Salvatorii au dat un număr mai mare de victime decât ortacii. Or ei sunt specialiştii minelor, sunt teoretic echipaţi spre a face faţă situaţiilor critice. Mai mult, ei intră in mină preveniţi de ceea ce li se poate intâmpla. De aceea, ce s-a petrecut la Petrila era mai mult decât un accident (cu o doză de probabilitate mai mare decât in alte locuri de muncă). Ceea ce s-a petrecut la Petrila era starea de fapt a mineritului din România.
Normal, televiziunile s-au aruncat asupra subiectului – transmisii in direct, dezbateri, interviuri. Şi multe, foarte multe imagini lipsite de bun-simţ. Nu era pentru prima oară când televiziunile noastre dadeau dovadă de lipsă de decenţă. Moartea, care ne priveşte zilnic de la televizor, nu este frumoasă. Moartea prin violenţă produce o imensă durere. De aici insă până la
