O doamnă între două vârste, dar al cărei păr a început să încărunţească, se plimbă prin lumina de acvariu a Capelei Sixtine.

Ea plânge discret, - cât poate fi un plânset de femeie. Are totuşi o nobilă reţinere, şi asta îmi atrage atenţia, privind-o atent în mulţimea de turişti ce roieşte în jur. E modest îmbrăcată, decent, nu ca celelalte femei mai tinere, şi mă gândesc că o fi vreo profesoară, cine ştie...

Se învârteşte singură printre ceilalţi cu un aer pierdut; şi ce mă frapează deodată în fizionomia ei e că, dacă mâna, pe care şi-o ţine lipită de falcă, ar urca puţin mai sus, cuprinzând şi ochiul, capul ei ar da o replică Osânditului, din centrul de jos al Judecăţii şi care ne priveşte pe toţi îngrozit şi comic în acelaşi timp.

Nu mai sunt atent la nimic; urmăresc pas cu pas acest tablou viu, cu o compasiune sinceră.

O fiinţă singură şi uzată plângând cu o vădită stăpânire de sine lăuntrică şi muşcându-şi buzele, fiindcă altfel ar izbucni în hohote...

Materialul din care este făcută rochia ce o poartă e ieftin, - şi nici o podoabă nu văd, care să o distingă...

O însoţesc intrigat. Sixtina, deodată, nu mă mai interesează, cu zumzetul ei ireal de voci într-o lume ce nu mai este a noastră... n-a fost niciodată a noastră, căutând să ne facă să înţelegem semnele ei...

Pentru mine, acum, important, e să aud glasul acestei femei rostind ceva, - să-i spună cuiva cunoscut, ce se află în acest moment rătăcit, în alt colţ al Capelei, - ceva - să se întâlnească şi să i se adreseze cu o vorbă, cu vocea ei...

Probabil, - încerc să-mi explic, - femeia aceasta a visat să vadă cu ochii ei ce vede acum, şi n-a putut din cine ştie ce pricină.

Nu este o emoţie oarecare. Ochi înlăcrimaţi se mai văd. Dar aceasta nu e o turburare în faţa frumosului, - aici