Asemeni altor prozatori importanţi (Borges fiind unul dintre cele mai elocvente exemple), britanicul Peter Ackroyd a început prin a fi poet: "au fost trei ori patru cărţi de poezie înainte să fac treizeci de ani, prin urmare aspiraţiile, visele, cunoaşterea poetului trebuie că mi-au influenţat proza în moduri de care eu nu ştiu mai nimic. Pentru mine proza şi frumosul sunt sinonime. Da, n-am uitat nicio clipă poezia: se vede că a migrat în proză, pur şi simplu", îi mărturiseşte el Lidiei Vianu, într-o videoconferinţă desfăşurată la Consiliul Britanic. Interviul (unul dinte cele foarte puţine, autorul fiind renumit pentru că refuză, sistematic, să se lase intervievat) a fost reprodus în volumul de poeme apărut în tălmăcirea reputatei angliste române: Bucurii din Purley, versiunea românească a volumului The Diversions of Purley (1987), precedată de un studiu al Lidiei Vianu, care precizează de la început, cu sagacitate, trăsăturile ce-l disting pe poet de prozator: astfel, dacă în romanele sale, Peter Ackroyd scrie despre eroi din vremuri revolute, în poezie, în schimb, este uimitor de personal, având temeritatea de a-şi etala sensibilitatea ultragiată de pierderea fiinţei iubite.

Impresia de intimitate, de apropiere ţine însă doar de aparenţe: în realitate, poetul are o adevărată ştiinţă (ce ni se pare a-l prevesti pe prozator) de a exercita un control draconic asupra datelor referenţiale, de a ambiguiza discursul la maximum. Dacă poemele lui Peter Ackroyd au o textură voit intelectuală, până la abstracţiune, modul acesta de a le construi nu e decât o mască pusă deasupra faptelor implicite, pentru a refuza să dezvăluie latura pur umană a personalităţii autorului. Fiecare poem e o lume, adună şi oferă cititorului zeci de fire semantice, care pot ţese o multitudine de desene diferite. Fără ca intenţia auctorială să fie vreodată pe deplin clară, densita