Răzvan Exarhu: "Ce au în comun Liviu Vasilică, familia, Eugenia, umorul involuntar, locurile de parcare improvizate şi gratuite, terasa Greenhours, brânza de burduf şi urda, prietenii, 12 litri de socată de casă şi cafeaua domnului Keskerian de pe Pictor Gr. Manolescu?"
Sunt câteva dintre motivele mici, personale, subiective, alintate sau ironice, poetice sau abrupt de sincere care îi pot face pe unii să nu plece din ţară.
Am făcut un experiment pe blogul meu, pornind de la comentariul unui cititor la textul publicat în EVZ săptămâna trecută, Profesiunea - antimanelist: “Azi un briceag, mâine un Omniasig, poimâine statul roman şi îţi trece viaţa pe sub tălpi. Poţi să schimbi societatea de asigurări, poţi să îţi schimbi locul de muncă, chiar şi oraşul dacă te-ai săturat de trafic. Dar ce te faci când de-abia te-ai privatizat şi tu ca tot românul şi te sună prietena - care joacă şi rol de secretar-contabil - plângând din cauză că un funcţionar de stat face mişto de ea a patra oară luna asta? Schimbi ţara. Briceagul, maneaua sau domnul Vacarus de la secţia financiară nu sunt altceva decât picătura care bine că a umplut paharul. Cunosc un gentleman care a plecat în Canada din cauză că i s-a stricat Dacia Papuc pe autostrada Bucuresti- Piteşti, chiar când se întorcea de la fabrică în maşina lui nou-nouţă. Written from Canada.”
Prozaicul ascuns în anecdota asta cu Dacia Papuc şi care ar sta foarte bine în scenariul unui film de Corneliu Porumboiu, m-a făcut curios să aflu care poate fi sau care a fost declanşatorul unei asemenea decizii, cea de a pleca definitiv. Pentru că această picătură care umple paharul nu vine întotdeauna din lista bine-cunoscută de la ştiri sau din jelania obişnuită a fiecăruia.
Pe lângă problema auto şi un briceag confiscat la Cotroceni s-au adunat feţele triste sau agresive, mirosul de pipi de la
