AMINTIRI. Dulciurile de altădată, cu reţete simple şi ieftine, au supravieţuit tranziţiei, ţin piept concurenţei şi înghit, acum, piaţa românilor „nostalgici”. Sursa: Vlad Stanescu

Dintre toate „urmele” lăsate de comunism în catalogul dulciurilor care se mai găsesc astăzi, majoritatea se bucură de acelaşi succes printre cumpărători.

În anii raţionalizării, mersul la cofetărie era lăsat pentru ocazii speciale, la zi de naştere, de 1 Iunie sau atunci când, în careul şcolii, erai strigat pentru coroniţă. Cu toate că oferta nu era bogată, prăjiturile făcute în laboratoarele comuniste păreau cele mai gustoase deserturi, pentru că nu existau variante de comparaţie.

Alimentarele, în faţa cărora se îngrămădeau părinţii la cotă, nu erau nici ele prea bogate. Dintre gusturile dulci care au marcat, involuntar, copilăria generaţiilor comuniste, mulţi ar pune pe listă dropsurile cu lapte, napolitanele sfărâmicioase „Dănuţ” sau ciocolata „Pitic”, hibridul cu cacao şi lapte.

Toate deserturile cu care ne-a pricopsit „Epoca de Aur”, făcute din cât mai puţine ingrediente, erau şi acelea, „de-o poftă”, pentru că opţiunile erau cam puţine, din motive de „raţionalizare”.

Pufuleţii, un „snack” auster

Povestea vechilor pufuleţi pare a se fi început la Baia Mare, într-o fabrică a meşterilor populari. Gheorghe Mureşan, un fost patron de fabrică de pufuleţi, spune că oricât de banal este gustul acestora, sunt la fel de căutaţi ca înainte de ’89. Partea proastă este că mulţi întreprinzători s-au prins de asta şi, prin reţele de hipermarketuri, i-au cam lăsat pe micii afacerişti fără activitate.

„Pufuleţii de Baia Mare aveau o reţetă mai specială. Soiul de porumb avea un bob sticlos, pe care îl găseam la producătorii români. Când nu era recoltă, mai şi importam, de la unguri”, povesteşte Gheorghe Mureşan