…dar mai intai o precizare: ideea acestei postari mi-a venit pe cand scrasneam din dinti citind unele mitocanisme (ghertoisme sau cum le-o mai fi zicand acum) cu pretentii de comentarii. Ma simteam, iertata-mi fie comparatia, precum tanarul Labis mancand caprioara: mananc si plang; citesc si plang. Citesc.

…n-ai ce face: astia sunt oamenii, cu astia defilam. De ce sa-i reducem la tacere? Oricum, daca e sa injure o fac fie ca e cenzura, fie ca nu – in cel mai rau caz o fac in gand (stiu asta de pe vremea comunismului). In plus, daca incep prin a cenzura vulgaritatile evidente, cum pot as putea fi sigur ca nu-mi aluneca piciorusul cenzurand un comentariu penibil in esenta dar formal non-vulgar, gen “mah, fumurache, esti prost mah, hahahaha”? Poate ca sunt si omul are dreptate. Nu cadadicseste acum sa-mi dea motive da’ poate o face pentru ca i se pare evident – nici eu nu stau sa-i explic feicaruia de ce Platon e mai important decat Micahel Jackson.

John Stuart Mill (englezu’ ala liberal, putin socialist, a carui poveste de dragoste va fi cu siguranta ecranizata la Holywood de-ndata ce se va gasi vreun profesor de filosofie care sa bea o bere cu vreun scenarist sau producator:) dadea trei motive impotriva cenzurii (stiu, le-am mai zis, le-au mai zis si altii, da’ nu strica sa ni le reamintim):

1) poate omul are dreptate iar eu ma-nsel: atunci n-am decat de castigat.

2) poate omul are macar partial dreptate, dupa cum am si eu – atunci nu putem decat castiga amandoi, “frecandu-ne”, dialectic, ideile una de cealalta.

3) chiar daca omul are o parere totzal gresita, eu, carele am perfecta dreptate, tot mai am ceva de castigat de pe urma infruntarii: imi mentin “vie” parerea buna. N-o las sa moara si sa putrezeasca, n-o las sa devina “litera moarta”, dead dogma.

Mai mult: cata vreme eu am acces la spatiul public si imi ingadui sa scriu necen