Oricit de eteroclit, Cannes-ul din acest an a avut doua elemente comune - exact ceea ce se imputa filmelor comerciale de azi: sex si violenta. Ca niciodata, singele a prins sa curga, ranile sa se deschida, membrele sa fie taiate, iar goliciunea si sexul sa incerce sa acopere un soi de angoasa resimtita mai mult ca niciodata. Totul parind cit se poate de real, pentru ca iluzia cinematografului sa functioneze pina la capat. In aceasta angoasa generala am vazut-o pina si pe frigida Mlle Chanel facind sex nebun. De unde atita erotism si violenta la Lars Von Trier daca nu dintr-o angoasa profunda, care probabil depaseste nivelul depresiei care, spune el, a stat la baza filmului? Angoasa trebuie sa fie imensa daca Antichristul e identificat de Von Trier cu femeia, iar cineastul isi neaga - si ideatic, si la propriu (intr-o secventa oribila) - originile. Inainte de a ride sau de a fluiera, asa cum s-a intimplat la Cannes, ar trebui sa ne gindim la ce e in spatele ecranului, dar, pina la urma, si risul nervos e o reactie psihanalizabila. Ca cinematograful nu mai e ce-a fost o arata si Soudain le vide de Gaspar Noe, care a avut cele mai proaste cotatii de la insisi criticii din Hexagon in revista "Le film francais", dar a carui echipa a fost intimpinata la premiera de o sala in picioare. (Sala nu stia ca cele doua ore si jumatate ale filmului devenisera doua ore si 40 de minute, pentru ca cineastul avusese brusca revelatie ca varianta scurta nu spune tot.) Ca si Irreversible, Soudain le vide e violent si logic. Si inoveaza iarasi in materie de cinema, lucru care nu prea se mai intimpla azi. Folosind unghiul subiectiv, fidel pina la clipitul pleoapelor, Noe duce a saptea arta dincolo, intre limburi, intre viata si moarte. Un tinar junkie e impuscat intr-un bar din Tokyo si intreg filmul e un fel de ecranizare a Cartii tibetane a mortilor din care nu ti-e clar mult timp daca e