Impozantul palat are 365 de ferestre, una pentru fiecare zi a anului. Campania „Poveştile Oradei Mari” a ziarului „Adevărul de Seară” continuă cu una dintre cele mai emblematice clădiri ale oraşului, pe care orădenii o numesc în continuare Muzeul Ţării Crişurilor. Povestea clădirii, monument istoric de categoria A, se împleteşte cu cea a catolicismului orădean. În 1692, după ce administraţia otomană a fost izgonită din Oradea, catolicismul a pus din nou stăpânire pe judeţ, deşi la acel moment lipseau construcţiile tipice instituţiilor ecleziastice.

În următorul secol s-au ridicat mai multe biserici, însă niciuna nu a fost considerată destul de reprezentativă, încât să îndeplinească atributele necesare unei catedrale. Prin urmare, episcopul Forgacs Pal, la 1 mai 1752, a dispus ridicarea unei catedrale după planurile arhitectului Giovanni Battista Rica, Basilica Romano-Catolică. Următorul episcop, Patachich Adam, a considerat foarte importantă realizarea unei reşedinţe episcopale în imediata apropiere a catedralei.

„La palatul episcopal piatra de temelie a fost pusă, la 23 mai 1762, arhitectul noii clădiri fiind Franz Hillebrandt, iar conducătorul lucrărilor, Johann Michael Neumann”, notează Liviu Borcea, în „Memoria Caselor”. Patru ani mai târziu, lucrarea era aproape gata, rămânând de terminat lucrările interioare. Capela era finalizată în luna septembrie a anului 1776, fiind pictată în frescă de către Johann Nepomuk.

Analogii

Fresca se axează pe tema penitenţei, a suferinţei ca modalitate de a experimenta graţia divină. Sala festivă a fost decorată mai târziu, în 1879, de către pictorul Franz Storno. Planul construcţiei ilustrează inspiraţia franceză prin forma de U. Parterul are ferestrele terminate în segment de arc, fiind tratat ca un soclu pentru etajele unite prin pilaştri. Ferestrele de la etajul întâi