Pentru ca timpul va da, intr-o zi, intempestiv, semne de nerabdare... Pentru ca s-ar putea ca inevitabilul dintr-un tarziu pe care-l credem inofensiv de indepartat sa ne surprinda... Pentru ca "niciodata nu e prea tarziu" nu e adevar absolut... Pentru ca "va fi" se conjuga mai repede decat credem ori decat vrem sa admitem in "a fost"... Pentru ca nu avem voie sa alergam prin viata fara sa ne uitam inapoi si fara sa privim spre cei care ne-au deschis acest drum...
Pentru acestea si pentru multe alte "pentru ca"-uri avem dreptul sau, poate, obligatia, de a fi, in egala masura, celebrati si organizatori ai unei zile a sufletului imaculat. Si de ce nu ar fi ziua aceasta 1 Iunie? O zi nu doar a copilului, ci a tuturor copiilor care inca mai au parinti "pe pamant nu in gand" – cum, irepetabil, spunea, candva, Adrian Paunescu. O zi in care rezidentii "marinpredianului" "loc de refugiu al problemelor insolubile" vor rade spre soare – asa cum fac, de altfel, in fiecare zi, mirandu-se ori bosumflandu-se in fata eternitatii dintre ieri si maine. Dar si o zi a celor pe care viata ii mai leaga de copilarie doar prin faptul ca pot vorbi despre propriii parinti la timpul prezent. O zi a celor care realizeaza cum infinitul de demult se constrange dureros intr-o viata. Doar intr-o viata. O zi a celor fericiti ca se mai pot numi copii, chiar si la varste la care au, la randu-le, copii.
De ce sa nu facem din 1 Iunie si o zi in care sa le multumim parintilor – sau unuia dintre ei, cel ramas, cel care lupta cu timpul si soarta pentru ca fiu-i sa nu primeasca, intotdeauna prematur, statut de orfan? Sa le multumim pentru ca, demult ori si mai demult, ne-au oferit privilegiul de a fi copii. Sa le multumim pentru ca sunt, pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce au facut, pentru ceea ce inca fac si penru ceea ce, suntem siguri, ar face multe vieti de acum incolo daca – intr-un main
