Wałęsa şi Kwaśniewski discutau relaxaţi, ba chiar cu o undă de nostalgie. Acum exact un an, cu ocazia lansării numărului din mai 2008 al revistei „Foreign Policy România“ la Iaşi, discutam la umbra unei terase din dulcele târg cu un remarcabil intelectual, disidentul anticomunist Liviu Antonesei. Îmi spunea că îşi doreşte pentru România să devină o ţară precum Polonia - un loc unde pensionarii îşi pot permite să iasă sâmbăta seara în oraş, la o cină, în care studenţii pot învăţa în universităţi bune. Pe scurt, o ţară în care oamenii trăiesc nu în puf, dar cu demnitate. Înţelegeam unde bătea Liviu Antonesei. Exact cu un an înainte avusesem ocazia să vizitez Cracovia - oraş fascinant, centru universitar de forţă, locul de unde a început extraordinara lucrare a părintelui Wojtyla, Papa Ioan Paul al II-lea.

Într-un alt mai, cel din 2009, împreună cu Ion Ioniţă, colegul meu, am întâlnit, la Ambasada Poloniei din Bucureşti, doi foşti preşedinţi polonezi, pe Lech Walesa şi pe Aleksander Kwasniewski. În acel tumultuos 1989 se aflau amândoi în jurul Mesei Rotunde, dialogul dintre comunişti şi opoziţie, care avea să pună capăt comunismului în Polonia. Dar se aflau în tabere diferite.

Unul era liderul Solidarităţii. Celălalt, tânără speranţă a partidului comunist. Acum câteva zile, la Ambasada din Bucureşti, ei discutau relaxaţi, ba chiar lăsând să se vadă în ochii şi în gesturile lor o undă de nostalgie. În definitiv, pe când erau cu douăzeci de ani mai tineri, realizaseră împreună ceva extraordinar pentru ţara lor.

Am înţeles atunci că mai avem mult până când dorinţa lui Liviu Antonesei să devină realitate. Nu putem fugi de umbra noastră. România a ieşit din comunism într-o baie de sânge. În timp ce mai-marii comunişti polonezi au înţeles să se aşeze la masa dialogului, nu să le ordone militarilor să tragă în cei care cereau libertate