Pe vremea noastră, lumea era altfel. Avea trei dimensiuni şi era mai simplă şi mai aproape de noi decât astăzi. Vorbeam o limbă mai cuminte şi mai plină de mistere. N-aveam aşa de multe neologisme, nu intrasem în obscuritatea jargonului, eram doar plini de metafore şi de hiperbolizări.
Pe vremea copilăriei noastre, când ne număram să vedem cine se pune la v-aţi-a', cântam: "An-tan-tichi-tan/ Mu-ţu-nică că-pi-tan/ Ana-na-che-bum-ba-na-che/ Glonţ". Iar cel lovit cu degetul în piept de glonţ răsufla uşurat, ieşind din cercul celor în care reîncepea "numărătoarea".
Mai jucam o ciudăţenie cu ţările, o multinaţională în formă de cerc, în care ne strângeam de mâini incantând "U-Re-Se-Se/ Rămânem prie-te-ne/ O mie de se-co-le/ Şiii mai bi-ne....", iar cea/ cel din mijloc arunca mingea în sus. Noi aveam fiecare câte un nume de ţară şi câştiga conflictul mondial cel care prindea mingea.
Jucam "Verde stop/ Amendă pe loc!" (buzunarele noastre erau veşnic pătate de iarbă şi mamele n-aveau dero d'ăla care scoate o mie de pete. Şiii mai bi-ne...). Şi "la popa în poartă/ i-o pisică moartă/cine-o râde ş-o vorbi/s-o mănânce coaptă". Apoi, veneau condimentele - "cu mărar şi pătrunjel/ Şi untură de căţel". Târziu, un deştept care a vrut să distrugă omerta, a inventat şi dezlegarea jocului "eu sunt popa românesc/ Şi am voie să vorbesc!".
Pe vremea noastră, dacă voiam să ofticăm pe cineva, nespunându-i sau nedându-i ceva, îi recitam "cotuuuu'-pişcotuuu'/la-be-le şi botu'..." Nu mă întrebaţi care e şpilul poţiunii, habar n-am. Dacă cineva trişa (la v-aţi-a', la şotron sau la finanţe) şi, ulterior, soarta îl dovedea, strigam, răzbunaţi "s-aaaaaratăăă priiicea!". Dacă voiam să rateze (pătratul şotronului cu piatra, de pildă), îi strigam "raghila şuşoiu" şi ţineam încălecate degetele arătător şi inelar de la ambele mâini. Era o magie pe ca
