Mircea Mihăieş: "Dacă ne-a rămas vreun strop de memorie, să ne reamintim că noi şi numai noi am vrut să intrăm în Europa."

Nu ţin minte să fi făcut vreun referendum nemţii, franţujii ori spaniolii ca să ceară imperativ priponirea României în ţarcul Uniunii Europene. Noi ne-am dat de ceasul morţii, noi am promis marea cu sarea, noi am jurat că nu vom intra cu bocancii murdari de noroi pe covoarele lor scumpe, noi ne-am angajat solemn că nu vom mai scuipa ori înjura şi tot noi am anunţat că vom renunţa să ne încăierăm ca maidanezii.

Ne imaginam, în sinea noastră, că vom transfera - fără să dăm nimic în schimb - nivelul de trai, autostrăzile şi aeroporturile lor, iar aici, în Levantul cel puturos, lucrurile vor merge tot ca înainte.

Ei bine, nu. S-a dovedit mult prea repede că ne comportăm asemeni damei de bordel căreia, deşi s-a măritat în lumea înaltă, mintea îi stă tot la partidele de sex cu şoferii de tiruri. Mai mult, că în loc să ne civilizeze Europa, am reuşit să-i convingem noi pe ei de utilitatea minciunii, binefacerile şpăgii şi desfătările artistice ale furtului. Niciodată în ultima sută de ani n-a arătat Occidentul mai derutat, mai lipsit de vitalitate, mai puţin convins de propriile valori decât astăzi. Spunând România, mă gândesc, desigur, la tot ce-a produs mai rău, neruşinat şi violent sistemul comunist. Când sărăcia noastră spirituală s-a întâlnit în marile oraşe din Vest cu sărăcia materială indescriptibilă a asiaticilor, a devenit limpede că această capodoperă civilizaţională numită Occident e gata să-şi dea duhul.

Loviturilor dinafară, aplicate sistematic de barbarii care-au dărâmat porţile, li se adaugă loviturile dinăuntru: nu trece lună în care una sau alta din ţările membre ale UE să nu ameninţe cu părăsirea celui mai spectaculos construct politic al vremurilor noastre. Motivele nu lipsesc: proble