Întreg spectacolul împărţirii administraţiei pe criterii politice între PD-L şi PSD este lamentabil şi nu ne consolează câtuşi de puţin faptul că majoritatea celor înlocuiţi a ajuns în funcţii tot pe criterii politice.
Coaliţia pentru România, acest copil nedorit atât de votanţii PSD, cât şi de cei ai PD-L, generator de dezamăgiri pentru părintele său de la Cotroceni, a împlinit de curând o jumătate de an, prilej cu care merită să ne întrebăm în ce măsură compromisul a fost justificat. Din cauza zgomotelor contradictorii produse de cei doi parteneri de guvernare şi mai ales din cauza bruiajului prezidenţialelor din iarnă, este greu să înţelegi de la sursă în ce măsură funcţionează această coaliţie, căci în aceeaşi zi Mircea Geoană, de pildă, ne spune că ea merge bine, Radu Mazăre ameninţă s-o părăsească, iar Vasile Blaga nu ezită să lanseze ameninţări explicite la adresa partenerilor imediat după declaraţiile împăciuitoare ale lui Emil Boc. Să o luăm, aşadar, pe ocolite.
Să presupunem că PSD ar fi rămas în opoziţie, iar guvernarea ar fi fost asigurată de alianţa PD-LPNL. Putem să ne imaginăm cum ar fi speculat PSD criza economică, cum ar fi asmuţit sindicatele, cum ar fi sabotat reforma în justiţie şi, mai ales, cum ar fi subminat guvernul din interior, prin apropiaţii lor din PNL. Instabilitatea politică ar fi devenit un pericol real.
Să mai presupunem apoi că PD-L ar fi rămas în opoziţie, iar PSDPC ar fi guvernat cu PNL, aşa cum plănuise. Fără îndoială, Daniel Morar şi Laura Kövesi ar fi fost înlocuiţi instantaneu, dezmăţul pe bani publici ar fi continuat, cu aparatul guvernamental supradimensionat şi, mai ales, cu toţi oamenii lui Vanghelie în funcţie. Nimeni şi nimic nu l-ar fi împiedicat pe cel ce gândeşte şi în somn să-l numească, de pildă, în funcţia de director la TAROM pe Adrian Iovan, cel care a ucis un om pentru că-i speriase ne
