„Îi cunoşteam părinţii, fraţii. Treceam pe la poarta lui zilnic şi nici nu ştiam că există“, povesteşte Maria. Au trecut mai mult de 50 de ani de atunci. Astăzi, pensionari amândoi, se plimbă de mână prin oraş, mândri de fetele lor, de nepoţi, de viaţa frumoasă pe care au construit-o cu greu şi migală.

Vremea e numai bună pentru făcut câteva reparaţii. Dumitru lucrează la casă. E în concediu pentru câteva zile. Face Şcoala Militară de Geniu la Râmnicu Vâlcea şi n-ajunge la Sălcuţa, în satul natal, prea des. De pe drum se aude un glas de femeie care dă bineţe. Vocea îl face să întoarcă capul. Apucă să vadă un păr ondulat şi pe cineva care se îndepărtează. „Cine e fata, mamă?“, o-ntreabă iute pe femeia care trebăluieşte prin curte. „Domnişoara Vladu, e bibliotecară la Centru“, vine răspunsul. Treburile devin dintr-odată neimportante. Dumitru lasă tot şi dă fuga în casă ca să se bărbierească şi să se schimbe. Are brusc ceva de făcut la biblioteca din sat. Nu-i vreme de pierdut, mâine pleacă şi cine ştie când se mai întoarce...

Jumătate de secol

Se privesc zâmbind. Amintirile le răscolesc sufletul. Nu s-au mai gândit de multă vreme la începuturi. Ce repede au trecut anii! „Eram hotărâtă să mă mărit cu el după ce l-am cunoscut. Că mi-a plăcut! Ziceam că se termină pământul!“, râde Maria, prinzând mâna soţului. „Dar i-am făcut zile amare până am spus da. Nu voiam să creadă că mor după el. Copilării!“. Maria şi Dumitru stau pe marginea patului din apartamentul cumpărat cu aproape 30 de ani în urmă, ţinându-se de mână şi mângâindu-se încet, ca un gest reflex, devenit familiar după o jumătate de secol. Cincizeci de ani în care s-au descoperit unul pe celălalt şi s-au învăţat, cincizeci de ani în care s-au format împreună, în care fiecare cută, încruntare şi zâmbet le-au devenit familiare. „Avem o telepatie fantastică. Dacă încep să spun