Istoricii trecutului, care nu se sfiau încă de cuvinte, ar fi calificat situaţia aceasta cu termenul de „decadenţă“. Istoricii viitorului, mai prudenţi, se vor abţine de la calificări, dar vor avea dificultăţi în a o înţelege. Nouă, celor de azi, lucrurile ne par fireşti şi tocmai asta ar trebui să ne pună pe gânduri.

Mă refer la apatia, mai mult, la greaţa generalizată cu care întreaga Europă unită se pregăteşte să participe la alegerile pentru Parlamentul European. Faptul că UE nu stârneşte entuziasmul nimănui e pus de regulă pe seama birocraţiei de la Bruxelles, pe seama deficitului de legătură democratică cu cetăţenii, pe seama excesului de reglementare. Şi totuşi: desfiinţarea paşapoartelor, circulaţia liberă, economiile convergente, moneda unică, fondurile destinate ţărilor mai sărace din Uniune să nu însemne chiar nimic? Dar mai ales pacea desăvârşită între ţările europene, imposibil de conceput acum câteva decenii, nici ea să nu cântărească în talerul interesului?

Nu. Nici măcar ea. Europeanul de azi are memoria scurtă, privirea mioapă şi, de fapt, doreşte să se elibereze de povara trecutului pur şi simplu uitând. E un animal domestic, paşnic, ce nu-i preocupat decât de păscutul pe mica pajişte mănoasă de la picioare. Strămoşul lui jinduia la Indii, la Americi, la Mările Sudului. Era brutal şi colonizator, cu priviri scăpărătoare de pasăre de pradă, aţintite în depărtare. Britanicul sau francezul mediu aveau perspectiva globală a imperiilor respective. Hărţile lumii erau studiate şi pentru că ele cartografiau mările străbătute de flotele patriei. Istoria era scrisă partizan şi suna diferit de-o parte şi alta a Rinului. Dar era măcar studiată intens şi cu pasiune, iar modelele ei, bune, rele, mai contau. Şi, la drept vorbind, cine altcineva decât tocmai naţiunile imperiale şi colonizatoare au inventat istoria şi geografia universale? Herodot şi