Rusia a avut mereu nevoie de o Europă divizată, măcinată de conflicte, pentru a juca pe acest continent un rol pe măsura ambiţiilor ei. O Europă unită este, pentru naţiunile mici din Est, şansa istorică de a limita, după aproape trei secole, capacitatea de intruziune şi de dominaţie a Rusiei.
Perspectiva de a trăi constant sub presiunile exercitate prin şantaj energetic poartă, de câtva timp, pe meleagurile noastre, numele de pragmatism în relaţia cu Rusia. Şi de ce nu? La urma urmelor, cum scria cu câteva zile în urmă d-l Emil Hurezeanu, instrumentele de putere ale Moscovei între care exportul de gaz şi petrol şi-au atins de mult scopul. Majoritatea statelor importante din UE, printre care Germania, Italia, Franţa şi Austria, beneficiază, chiar mai mult decât să se teamă, de aceste mijloace*. Cine este România ca să facă altfel? Să beneficiem, deci, şi noi şi să nu ne temem pentru că, în cel mai rău caz, ca să îl citez pe acelaşi jurnalist, ruşii ne ignoră mai mult decât ne dispreţuiesc! Nu mi s-a părut deloc că ne ignoră nici preşedintele Medvedev, nici ministrul de Externe Lavrov, nici alţi oficiali ruşi care arată, de două luni încoace, cu degetul spre România, acuzând-o de subminare a identităţii şi independenţei Republicii Moldova. D-l Hurezeanu vorbeşte despre tradiţiile de inventivitate ale diplomaţiei româneşti în situaţii dificile, pentru a îndemna diplomaţia de astăzi a Bucureştiului la mai multă creativitate în relaţia cu Rusia. Dar a cere o nouă diplomaţie, invocând apoi exemplele lui Gh. Tătărescu, Petru Groza, al Regelui Mihai şi al lui Emil Bodnăraş, care au limitat prejudiciile în raporturile cu URSS, la apogeul puterii acesteia, este cel puţin surprinzător.
Trebuie cumva să negociem din postura de ţară ocupată, ca între 1944 şi 1958? Avem cumva trupe ruseşti în ţară şi noi nu ştiam? Nici măcar includerea lui Titulescu
