Parlamentul European este în acelaşi timp un for legislativ şi unul al negocierilor politice transpartizane, în condiţiile în care Uniunea Europeană funcţionează atât pe baze interguvernamentale, cât şi pe baze transnaţionale.

Deşi sunt chemaţi să îi reprezinte pe cetăţenii europeni în ansamblu, potrivit cu valorile împărtăşite de familia ideologică din care fac parte, europarlamentarii au şi obligaţia de a construi o Europă federală, care să reflecte sensibilităţile şi aspiraţiile naţiunilor lor de origine, integrând şi sintetizând în proiectul comun agendele naţionale.

În ceea ce o priveşte România este interesată într-o UE puternică, dotată cu instituţii politice puternice, în care ea însăşi să fie puternică - adică respectată şi influentă.

Dintr-o atare perspectivă accesul doamnei Monica Macovei la tribuna Parlamentului European - în condiţiile în care, în anii din urmă, domnia sa şi-a câştigat reputaţia în instituţiile europene denigrând cu o perseverenţă demnă de cauze mai nobile propria-i ţară, îngrijorează.

Evident, România nu este o ţară perfectă, iar recunoaşterea adevărului cu privire la rămânerile ei în urmă nu constituie un păcat. Prezentarea intenţionat deformată şi tendenţioasă a realităţilor româneşti este însă un act inacceptabil de imoralitate politică, având consecinţe nefaste atât pentru România, cât şi pentru UE.

Mai ales după intrarea României în UE, doamna Macovei a vizitat instituţiile europene folosind atât calitatea de consultant al Guvernului Marii Britanii (sic!), cât şi pe aceea de expert independent, spre a insista, atât în public, dar mai ales în întâlniri confidenţiale, asupra faptului că România nu şi-ar fi îndeplinit angajamentele luate la data aderării - ceea ce ar justifica menţinerea ţării la nivelul unui membru de rang inferior, supus unei infamante proceduri de supr