Notam, in episodul de miercurea trecuta, ca pentru a deslusi, in substanta lui, intelesul adunarii la BNR a unei parti din valuta bancilor, e nevoie de o privire inapoi, in timp. Si precizam, in acest sens, ca dezbaterile din Parlamentul Romaniei din primavara lui '98, cand pe rol intrase Legea Statutului BNR, s-au aprins puternic, la un moment dat, in jurul unui subiect ce avea sa domine multi ani dezbaterile publice: rezervele minime obligatorii. Miza fiind obtinerea unei prevederi legale potrivit careia, in cazul pasivelor in valuta, sa nu se constituie depozite in camara bancii centrale. Nu este exclus ca pledoaria din 1998, din Parlamentul Romaniei, sa fi fost animata de cele mai bune intentii. Si anume, ca sa stimuleze intrarile de valuta in sistemul bancar intr-un moment in care tara suferea de o dramatica criza de moneda straina. Si poate ca atunci, in anii '90, n-ar fi fost rau ca prin reducerea drastica a rezervelor minime obligatorii la valuta sau ca prin eliminarea lor sa fie impinse bancile sa multiplice depozitele in moneda straina prin mecanismul de creditare. Dar presiunile inflationiste ar fi urcat imediat si, in timp, ar fi pus in pericol bancile, care ar fi ajuns sa fie supraexpuse in moneda straina. Chiar si rezervele minime obligatorii in lei ar fi fost afectate, intrucat nu ar mai fi putut sa fie utilizate cu toata vigoarea, tocmai pentru a nu crea o discrepanta prea mare intre lei si valuta.

Fara indoiala ca renuntarea la constituirea rezervelor minime obligatorii in valuta nu ar fi fost insa o decizie inteleapta. Caci in Parlament, atunci, se facuse de fapt auzit cantecul de sirena. O chemare stranie catre favorizarea valutei in dauna leului. Numai in acest fel, sustineau atunci avocatii fortarii timpului, ar fi intrat in tara valuta in cantitati indestulatoare. Numai ca tot timpul, judecatorul suprem, a dovedit cat de mult s-au inse