Péter Esterházy întruneşte întocmai profilul unui autor de care te poţi îndrăgosti fulminant şi iremediabil sau care te poate respinge definitiv – aristocrat maghiar, afirmîndu-se în anii ’80 drept unul dintre cei mai importanţi scriitori unguri, matematician prin profesie şi strălucit prozator prin vocaţie. Anul trecut, autorul a fost prezent la Bucureşti, la Bookfest, unde Editura Curtea veche i-a lansat Harmonia caelestis – o carte de 800 de pagini, iar din interviul apărut atunci în revista Observator cultural am reţinut o afirmaţie cu totul memorabilă, perfect aplicabilă experienţei de lectură propuse de opera esterháziană: „Cititorul este un animal ciudat. Sînt cititori care iubesc în mod special cărţile groase. Le place să se scufunde într-o lume în care să rămînă mult timp“. Lumea ficţională a lui Esterházy, din Harmonia caelestis, se prelungeşte, spre bucuria cititorilor săi, în Ediţie revăzută, carte scrisă la doi ani după apariţia Harmoniei, ca un fel de apendice la aceasta. Imboldul de a scrie acest „jurnal“ de roman l-a primit odată cu descoperirea faptului că tatăl său fusese informator al poliţiei secrete comuniste, dar cartea, datorită formulei inedite, fragmentate şi aceluiaşi stil alert care l-a consacrat pe Esterházy, eliberează cititorul de impresia că parcurge numai nişte glose pe marginea unui alt roman. Conflictul sufletesc ce se naşte la aflarea acestei trădări, încercările de a eluda dimensiunea negativă a personalităţii tatălui, a cărui autoritate fusese principiul coordonator al lumii sale, de a accepta şi a înţelege alegerea acestuia sînt, toate, probleme ale noului roman esterházian. Monoloagele durerii. Cîteva consideraţii despre simpatie Pentru cei ce ar aştepta de la Ediţie revăzută eventuale încercări de disculpare ori de muşamalizare narativă a unor fapte grave, greu de trecut printre rîndurile biografiei personale a autorului