Aparitia impresionantului volum "Istoria critica a literaturii romane" (Paralela 45, 2008), semnat de Nicolae Manolescu, a generat, cum era de asteptat, cronici de toate nuantele. Printre acestea s-au detasat cele ale confratilor autorului, multe nefavorabile. Intr-un serial publicat in "Idei in dialog" isi spune cuvantul si tanarul critic Daniel Cristea-Enache. Pe alocuri devastator, teza acestuia este ca, prin aparitia "Istoriei...", nu asistam nicidecum la o reusita a monstrului sacru N. Manolescu, ci la un fiasco. Unele demonstratii par veridice, altele schioapata – are voie criticul sa faca un colaj din articole mai vechi atunci cand se opreste (ca istoric) asupra unui scriitor? Unii spun ca da, altii ca nu. Dar autorul "Istoriei..." nu are nimic de adaugat, nu exista o dinamica a viziunilor, evaluarilor si normelor pe parcursul a 30-40 de ani? Scriitorul cu pricina poate ca a evoluat/involuat la randul sau, insista Cristea-Enache...
Personal nu sunt nicidecum chemat sa comentez cele de mai sus, specializarea subsemnatului fiind legata de istoria religiilor. Dar ar fi interesant de observat ca exista multiple metode de a practica istoria religiilor, vectorii principali (de pana azi) au fost reamintiti recent cititorului roman de Moshe Idel - vezi Introducerea la cartea acestuia "Ascensiuni la cer in mistica evreiasca" (Polirom, 2008, p.15). stim bine, formal, acelasi mecanism se petrece si la nivelul istoriei literaturii. Daca este inspirat, mecanismul prinde viata, precum a izbutit un Calinescu. Reusita sau nereusita, Manolescu are dreptul sa-si inventeze propria metoda. Am abordat acest subiect din cu totul alt motiv. Dupa ce a incasat aprecierile usturatoare ale lui Daniel Cristea-Enache, raspunsul presedintelui Uniunii Scriitorilor din Romania, redactor-sef, totodata, al revistei "Romania literara", a fost naucitor: pur si simplu l-a indepart
