Debutul editorial în proză al lui Dragoş Voicu (n. 1975, în prezent angajat al Ministerului de Interne în domeniul managementului proiectelor) este unul bine ţintit, în condiţiile în care seria de scurt-metraje cinematografice Amintiri din Epoca de Aur a lui Cristian Mungiu&Co. sau romane de scurtmetraj precum Sînt o babă comunistă! de Dan Lungu sînt încă bine primite la export pe o piaţă occidentală saturată de vintage-uri ale Estului postcomunist. În România însă, producţia de nonfiction pe această temă şi-a cam trăit traiul. A venit acum timpul ca din acest relativ bogat şi generos filon să apară şi ficţiuni consistente. Cîteva au apărut deja. Recent premiat la concursul de debut pe 2008 al Cărţii Româneşti, microromanul Coada nu e mai mult decît o cărticică simpatică şi plăcută. Dar nici mai puţin. Oricum, ideea lui (coada la „tacîmuri“ de pui ca personaj colectiv şi simbol fabulos) mi se pare productivă. Ca unul care mi-am petrecut ceva ani din viaţă la cozile din ceauşismul tîrziu şi am mai şi scris despre ele, ştiu că un prozator de forţă ar putea, la o adică, extrage adevărate capodopere narative dintr-un astfel de material. Nu e cazul aici, dar în sfîrşit... Dragoş VOICU, Coada, Editura Cartea Românească, Colecţia „Proză“, Bucureşti, 2009, 176 p. Instincte bune În „dedicaţia“ romanului, Dragoş Voicu îşi dezvăluie mizele („Generaţiilor care ştiu, spre amintire/Generaţiilor viitoare, spre povestire“), jucînd pragmatic la două targeturi generaţionale: cel de „pedagogie a memoriei“ şi cel al „divertismentului“ fabulatoriu. Nu-i rău, chit că filologii pretins profesionişti ai scrisului vor strîmba din nas în faţa unui poliţist venetic în ale literaturii. Parafrazînd o replică din Delirul, aş spune că Voicu are, ca şi al lu’ Parizianu, „instincte bune“. De prozator, fireşte. Lucru esenţial: ştie pe ce butoane literare să apese şi nu-şi plictiseşte nici un