Profesorul Mihai Zamfir, cunoscut cititorilor, pînă acum cîţiva ani, doar ca un excelent specialist în stilistică, istorie literară şi literatură comparată, furnizează în ultimul deceniu cîteva neaşteptate surprize. E vorba de publicarea şi republicarea mai multor romane. Practic, în ultimii ani, Mihai Zamfir s-a îndreptat către proză. Deşi a debutat ca romancier în 1987, cu Poveste de iarnă, deşi a recidivat cu Acasă, în 1992 (reeditate într-un singur volum, la Polirom, în 2004), situaţia sa de personaj cultural adulmecînd eroi, stări, oraşe şi mari iubiri a început să se complice, la modul fericit, prin publicarea următoarelor trei romane: Educaţie tîrzie (prima ediţie în 1999, a doua la Cartea Românească în 2008), Fetiţa (2003), Se înnoptează. Se lasă ceaţă (2006). Am discutat în interviul realizat la redacţia revistei Observator cultural despre regăsirea în literatură a profesorului Zamfir, aflat pentru cîteva zile în România (între noiembrie 1997 şi aprilie 2001 a fost ambasadorul României la Lisabona, iar din 2007 îndeplineşte funcţia de ambasador în Brazilia). În ultima parte a interviului comentăm o situaţie presantă şi gravă de la Universitatea Bucureşti. În 2003, aţi publicat romanul Fetiţa, la Editura Polirom. Dacă privim spre acei ani, nu prea a fost un timp propice pentru literatura română. Revirimentul s-a produs abia din 2004, astăzi am intrat în normalitate. Cum era, din punctul dvs. de vedere, anul editorial 2003? V-aţi simţit un autor român luat în seamă? Cunosc foarte puţin lumea literară, o cunosc doar din afară. Nu sînt integrat în ea. Tot ceea ce ţine de strategia de marketing şi de promovare a unui scriitor mi se pare o chestiune mult prea complicată ca s-o abordez. Nefiind înlăuntrul acestei lumi literare, mi-a fost şi îmi este aproape indiferentă reacţia ei, modul în care ea reacţionează la un autor sau la altul. N-aţi avut impresia,