De cîţiva ani, muzica uşoară românească de dinainte de Revoluţie îşi face din nou loc în conştiinţa publică: ziarele reeditează discuri Electrecord, iar posturile de radio private, cu tentă retro – precum Gold FM şi Romantic –, difuzează şlagăre vechi, în care recunoşti voci consacrate. Recuperarea se face după zece ani în care poporul român a lăsat prea puţine melodii demne de reţinut, pierzîndu-se în zgomotul de fond al spectacolelor gratuite şi al sutelor de trupe dispărute după o vară. Scuturarea de comunism a provocat un soi de jenă faţă de trecut şi respingerea nefiltrată a culturii populare adiacente. Paradoxal, nu generaţiile crescute cu această muzică o cultivă din nou, ci tinerii, aşa cum seria filmelor „Amintiri din Epoca de Aur“ propune perspectiva unor oameni care, în mare parte, nu au trăit vremurile pe care le evocă. Procesul de asimilare e plin de surprize, cu răsturnări de topuri şi cu întrebuinţări personale originale. Am fost de curînd la nunta unor prieteni, unde, printre tangouri, rock’n’roll, muzică pop şi lăutărească tradiţională, s-au strecurat şi nişte piese din anii 1960-1970. Cele mai gustate au fost de departe muzicile desuete, cu tentă politică. Aurelian Andreescu şi Mihaela Runceanu au rămas în umbra fraţilor Grigoriu, care au sculat instantaneu de pe scaune nuntaşii tineri la auzul legendarului hit Macarale. Ca unul care s-a născut şi a locuit vreme de 30 de ani în Drumul Taberei – cartier de frunte al Bucureştiului, mîndrie a Epocii de Aur –, am fost şi eu un copil crescut printre betoane, pentru care natura se confunda cu boscheţii din recuzita jocului „de-a v-aţi ascunselea“, iar ghenele şi subsolurile reprezentau porţi către explorarea misterului lumii. Cumva, aproape împotriva voinţei mele, muzica asta are ceva atrăgător, refăcîndu-mi legătura cu originile lumii pe care n-am apucat să o cunosc mai bine. M-a intrigat întotde