În ultima zi a lunii mai 1989, membrii Consiliului Apărării a Republicii Socialiste România au discutat într-o şedinţă despre fiabilitatea redusă a componentelor electronice fabricate în România pentru tehnica de luptă modernă. Cu acel prilej, Nicolae Ceauşescu i-a criticat pe miniştrii care se ocupau nemijlocit de producţia militară realizată în uzinele speciale din ţară.
La reuniunea respectivă, Radu Ion, viceprim-ministru al Guvernului şi preşedinte al Consiliului de conducere a activităţii din ramurile construcţii de maşini şi metalurgie, şi generalul Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, au confirmat faptul că în Maroc au fost testate, în prima parte a anului 1989, două tancuri româneşti (probabil din seria zero a produsului P-125 - o versiune românească a tancului sovietic T-72).
Rezultatele obţinute de echipa de specialişti români care s-au deplasat în nordul Africii au fost nesatisfăcătoare din cauza garniturilor de cauciuc de la cutia de transmisie şi de la motor. Calitatea precară a acestora i-a determinat pe cei care răspundeau de teste să înlocuiască garniturile realizate la Braşov cu unele din import.
În anul 1989, cooperarea României cu Regatul Maroc în domeniul militar nu era o noutate. De exemplu, secretarul general al Apărării Naţionale a Marocului şi directorul de cabinet al ministrului marocan al Apărării Naţionale l-au vizitat în luna ianuarie 1972 pe colonelul Mihail Dranga. Acesta era ataşat militar al României în Franţa şi în Maroc. Cu acel prilej, cei doi înalţi reprezentanţi marocani s-au interesat de posibilităţile de cumpărare din România de armament şi tehnică militară.
La 14 aprilie 1972, generalul Ion Ioniţă, ministrul Forţelor Armate, i-a propus lui Nicolae Ceauşescu să se răspundă favorabil la solicitarea venită din Maroc. În acest sens, colonelul Mihail Dranga a fost desemnat
